Urmărirea Penală

Unitatea de învăţare:

1. Obiectul, scopul, sarcinile şi trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

2. Competenţa organelor de urmărire penală

3. Sesizarea organelor de urmărire penală

1.Obiectul, scopul, sarcinile şi trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

Procesul penal constituie o activitate complexă care se desfăşoară progresiv şi coordonat străbătând trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor penale.

Parcurgerea tuturor celor trei faze procesuale (urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor penale)

constituie structura, forma tipică a procesului penal, iar lipsa uneia sau unora dintre aceste faze reprezintă

forme atipice ale procesului penal.

Urmărirea penală, primă fază a procesului penal, este reglementată în titlul I din partea specială a

Codului de procedură penală în articolele 200-286.

Urmărirea penală are rolul să pună la dispoziţia instanţei judecătoreşti materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăţiei infractorilor şi sancţionarea lor.

Prin urmărire penală se înţelege activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală prin care se strâng probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor, la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată.

Urmărirea penală are deci ca obiect, potrivit dispoziţiilor articolului 200 din Codul de procedură

penală, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora precum şi efectuarea tuturor activităţilor procesuale prevăzute de lege în

legătură cu învinuirea care i se aduce învinuitului sau inculpatului.

Scopul urmăririi penale este de a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată în vederea sancţionării persoanelor vinovate de comiterea infracţiunii.

Sarcinile specifice urmăririi penale sunt:

a) elucidarea prin probe a cauzei sub toate aspectele sale şi în mod complet, aflându-se adevărul cu privire la infracţiunea comisă (cercetare in rem);

b) identificarea făptuitorului şi dovedirea vinovăţiei sale (cercetare in personam);

c) identificarea victimei infracţiunii;

d) elucidarea aspectelor privind latura civilă a cauzei penale.

Trăsăturile caracteristice, proprii ale urmăririi penale sunt:

1. lipsa de publicitate a urmăririi penale, care se explică prin necesităţi de ordin practic, secretul informaţiilor şi a probelor strânse trebuind asigurat, atât faţă de public cât şi faţă de părţi, pentru a împiedica

astfel zădărnicirea aflării adevărului şi pentru a crea condiţiile necesare desfăşurării cu operativitate a

urmăririi penale; în cursul urmăririi penale sunt unele elemente de publicitate deoarece părţile pot participa la unele acte de urmărire penală, materialul probator nefiind însă cunoscut în întregime de către învinuit sau

inculpat decât la terminarea urmăririi penale, şi anume, în momentul prezentării materialului de urmărire

penală, moment plasat după efectuarea tuturor actelor de urmărire penală; această trăsătură deosebeşte activitatea de urmărire penală de activitatea de judecată în care părţile cunosc materialul probator din primul moment şi în tot cursul desfăşurării ei;

2. caracterul necontradictoriu al urmăririi penale, care este determinat de lipsa de publicitate a urmăririi penale; organul de urmărire penală strânge probe fără prezenţa părţilor care nu sunt chemate decât separat;

prezenţa părţilor este obligatorie cu ocazia ascultării lor, dar separat; părţile pot fi prezente, fiind asistate de apărător, numai atunci când se efectuează unele acte procedurale cum ar fi: cercetarea la faţa locului, reconstituirea, percheziţia etc.; caracterul necontradictoriu imprimă urmăririi penale operativitatea şi

mobilitatea pe care nu le are judecata, în sensul că, organul de urmărire penală efectuează actul de urmărire

penală în momentul cel mai potrivit, nu la o anumită dată anunţată dinainte, ci la data şi locul corespunzător, nu neapărat la sediul său;

3. caracterul preponderent al formei scrise, în sensul că părţile nu pot acţiona oral în faţa organelor de urmărire penală, spre exemplu, prin punerea de întrebări martorilor, prin concluzii orale, ci numai în scris

prin cereri şi memorii scrise.

Dispoziţiile generale privind urmărirea penală sunt prevăzute în articolele 201-205 din Codul de procedură penală.

Conform articolului 201 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.

Organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrătorii specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ca organe de cercetare speciale funcţionează: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, ofiţerii

anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontieră şi căpitanii porturilor.

Organele de urmărire penală trebuie să aibă rol activ, să dea dovadă de iniţiativă în activitatea judiciară prin descoperirea tuturor infracţiunilor săvârşite, prin strângerea tuturor probelor necesare pentru

aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea soluţionării sale corecte, aşa cum prevăd dispoziţiile articolului 202 din Codul de procedură penală.

Organele de urmărire penală dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale necesare desfăşurării urmăririi penale prin ordonanţă, dacă legea prevede expres, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă următoarele menţiuni, prevăzute de articolul 203 din Codul

de procedură penală: data şi locul întocmirii; numele, prenumele şi calitatea celui care a întocmit-o; cauza la care se referă; obiectul actului sau măsurii procesuale; temeiul legal al acesteia şi semnătura celui ce a

întocmit-o. Unele ordonanţe cuprind şi alte menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.