Teoria generală a dreptului - capitolul 3

CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI

1. Consideraţii generale

1.1 Noţiunea de izvor de drept. Clasificare

Pentru ca norma juridică să devină obligatorie, ea trebuie să îmbrace o anumită formă de exprimare, un mod de stabilire şi de cunoaştere.

Izvoarele dreptului sunt considerate ca fiind acele surse complexe, de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care duc la apariţia normelor juridice1.

Izvoarele dreptului sunt modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului. Ele reprezintă formele, procedeele de exprimare ale normelor juridice, respectiv, actul normativ în care sunt cuprinse aceste norme.

Prin forma de exprimare a normelor juridice se înţelege modalitatea de instituire sau de recunoaştere de către puterea legiuitoare a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

Izvorul de drept constituie originea, sursa, factorii de creare şi determinare a dreptului.

Izvoarele dreptului se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii:

a) După criteriul raporturilor dintre conţinut şi formă, izvoarele dreptului pot fi:

- izvoare materiale2 (reale, sociale) - reprezentate prin fenomenele sociale, economice şi morale care dictează nevoia juridică, respectiv, substratul material al dreptului realitatea socială, imperativele mediului social;

- izvoarele formale (juridice) - reprezentate prin procedeul, forma exterioară specifică prin care se exprimă izvorul material3, procedeul prin care aceste idei sunt materializate în reguli de conduită obligatorii; ele reprezintă „haina” pe care o îmbracă dreptul, „formula” de exprimare a realităţii juridice. Izvoarele formale sunt cele ce îmbracă în haină juridică izvoarele reale reprezentate de substanţa socială şi metafizică ca materie schimbătoare a dreptului.

b) După criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, izvoarele de drept pot fi:

- izvoare scrise (inscripţii, documente, acte normative etc.);

- izvoare nescrise (tradiţii orale, cutume, date arheologice etc.).

c) După criteriul sursei normative, distingem:

- izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt actele normative (legi, decrete, hotărâri etc.) elaborate nemijlocit de organele statului cu atribuţii în acest sens, având forţă juridică obligatorie;

- izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt normele obişnuielnice (obiceiul juridic), actele organelor nestatale, acordurile şi tratatele internaţionale4, care capătă forţă juridică numai după ce sunt recunoscute, sancţionate sau consacrate ca atare de către autoritatea publică.

d) În funcţie de calitatea organului de la care emană, există:

- izvoare oficiale (legile, actele normative subordonate legilor şi jurisprudenţa), creaţie a organelor statului şi izvoare neoficiale (obiceiul juridic şi doctrina); produsul unor subiecte ce nu au calitate oficială şi care astfel nu sunt înzestrate cu obligativitate.

Luând în considerare şi alte criterii, teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului distinge următoarele clasificări:

- izvoare fundamentale (Constituţia, tratatele internaţionale), izvoare generale (legi ordinare, coduri) şi izvoare detaliatoare (decrete, ordonanţe, decizii);

- izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice, factorul potenţial fiind voinţa socială) şi izvoare actuale (reprezentate de toate actele normative în vigoare);

- izvoare creatoare (sunt legea, care emană de la puterea publică şi cutuma creaţie a colectivităţii, pentru că ele creează norme juridice noi) şi izvoare interpretative (sunt doctrina şi jurisprudenţa pentru că ele nu creează norme noi, ci doar le interpretează pe cele existente).

Analiza izvoarelor dreptului, evidenţiază cele două accepţiuni de bază ale noţiunii de izvor de drept, respectiv, izvorul material şi izvorul formal al dreptului. Dualitatea izvoarelor dreptului este recentă. În trecut a dominat concepţia exegetică, după, care singurul izvor al dreptului era legea, ca rezultat al voinţei şi raţiunii legiuitorului neglijându-se rolul factorilor externi ce determină formarea dreptului.