Teoria Generală a Dreptului

RAPORTUL JURIDIC

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

I. Consideraţii generale

În rândul disciplinelor juridice, Teoria generală a dreptului are o apariţie de dată relativ recentă. Până la apariţia acestei discipline ştiinţifice, problematica teoriei dreptului era abordată de ştiinţele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplină făcând, în introducere, o adevărată teorie a normativităţii juridice din respectiva ramură de drept.

În anul 1934, Hans Kelsen publică Teoria pură a dreptului (Reine Rechtslehre), în anul 1951 apare în Franţa lucrarea lui P.Roubier, Théorie générale du droit; la Bruxelles apare în 1948, lucrarea lui J.Hapsert, Théorie générale du droit. Acestora li se adaugă alte asemenea lucrări, scrise de Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.

Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea dreptului, ea oferă o introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul ştiinţelor particulare ale dreptului nu ar fi posibil şi nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic. Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune şi în ideea asigurării creării şi aplicării dreptului, a receptării dreptului internaţional în dreptul intern şi a găsirii căilor prin care statul român poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul internaţional, inclusiv prin instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în dreptul intern. Din acest punct de vedere, o teorie a dreptului, astăzi, nu poate face abstracţie de ceea ce reprezintă dreptul în ansamblul său, în condiţiile în care el trebuie să integreze în conţinutul său tot mai multe prevederi ale dreptului internaţional, iar în viitor, să accepte prevederile dreptului comunitar, în condiţiile în care România va deveni membră a Uniunii Europene. Esenţa acestor trăsături, preponderent economice şi politice, nu poate să nu se reflecte în spaţiul acţiunii dreptului, conţinutul acestuia urmând a fi adaptat la imperativele asimilării dreptului comunitar, prin supremaţia reglementărilor sale în raport cu reglementările interne şi prin integrarea ex oficio a regulamentelor şi directivelor în dreptul intern.

Cu alte cuvinte, Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune generală asupra fenomenului juridic, ea trebuie să constituie pentru cel care studiază dreptul un cadru naţional menit să asigure trecerea de la general la particular în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii dreptului şi ale practicii juridice în procesul elaborării şi aplicării dreptului.

Pornind de la aceste obiective, este necesar să precizăm, înainte de toate, obiectul Teoriei Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar să definim principalele concepte cu care operăm. Se impune, astfel, să arătăm că utilizarea cuvântului drept este făcută în două sensuri: unul extrajuridic şi altul juridic.

Utilizarea cuvântului "drept" în limbaj extrajuridic are în mod preponderent o valoare etică, el fiind folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii spun că o sancţiune este dreaptă sau când apreciază că o judecată este dreaptă ori când atribuie unui judecător calificativul "drept", ei utilizează adjectivul drept şi variantele sale pentru a evalua din punct de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.

Spre deosebire de această semnificaţie comună a cuvântului drept, pe plan juridic asistăm la trecerea de la cuvânt la concept, asistăm la trecerea substantivului drept în concept juridic, apt de a dobândi sensuri distincte, care acoperă realităţi de sine stătătoare. Astfel, din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa dreptului.

1. Prin drept obiectiv vom înţelege ansamblul normelor juridice emise într-o societate dată. În viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică.

2. Dreptul pozitiv este o parte componentă a dreptului obiectiv şi el cuprinde totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-o anumită societate. Dreptul pozitiv, împreună cu partea pasivă a legislaţiei dintr-o anumită societate, respectiv cu acele norme juridice care şi-au încetat aplicabilitatea, fie datorită abrogării, fie datorită căderii în desuetudine, formează dreptul obiectiv.

3. Dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o prerogativă umană protejată de lege. Dreptul subiectiv este consecinţa interacţiunii dintre dreptul obiectiv, care prin normele sale, statuează drepturi şi obligaţii şi posibilităţile reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei de drept. În esenţa sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad sub incidenţa dreptului pozitiv. În deplin acord cu Ihering, putem spune că dreptul subiectiv este un interes ocrotit de lege. Existenţa interesului depinde însă de starea de fapt a persoanei fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, legea (dreptul pozitiv) reglementează dreptul de proprietate, în sensul de stăpânire de bunuri în virtutea prerogativelor care vizează ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi. Pe această dispoziţie a dreptului pozitiv se naşte dreptul subiectiv al persoanei care deţine un bun în proprietatea sa. Dreptul subiectiv se referă astfel la protejarea abilităţilor persoanelor de a acţiona în societate. Sunt, astfel, drepturi subiective: dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, dreptul la concediu de odihnă etc., în măsura în care ne raportăm la o persoană care se află într-o situaţie de fapt care este ocrotită de o normă de drept în vigoare (este proprietar, este moştenitor, este salariat etc.).

4. Dreptul natural reprezintă o concepţie doctrinară care susţine că există o ordine a relaţiilor umane, distinctă de dreptul pozitiv, superioară, absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. În virtutea acestei concepţii, voinţa divină este identică cu natura şi în măsura în care natura este creaţia lui Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie a voinţei divine.

Această definiţie, deşi este dată de un adversar al dreptului natural, are meritul de a pune în evidenţă adversitatea concepţiei normativiste şi a celei a dreptului natural. Cu toate acestea, Hans Kelsen respingând ideea dreptului natural, în formula sa divină, o admite în cele din urmă într-o manieră proprie. El respinge ideea potrivit căreia dreptul pozitiv are ca sursă dreptul natural, dar admite că la baza dreptului pozitiv stă "norma fundamentală", o altă entitate transcendentă, situată dincolo de legiuitor şi de dreptul pozitiv.

5. Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei colectivităţi juridice. Prin colectivitate juridică vom înţelege o grupare socială care se bucură de o autoritate care instituie sau sancţionează norme juridice şi le garantează realizarea practică. Această colectivitate poate fi anterioară creării statului sau poate dispune de o autoritate statală.

6. Dreptul internaţional reprezintă şi el dreptul obiectiv creat pe baze consensuale între subiecţii dreptului internaţional. Sursele formale ale dreptului internaţional sunt cutuma, tratatele, acordurile, pactele, convenţiile şi alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creează drepturi şi obligaţii pentru părţile semnatare.

7. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice reprezintă dimensiunea cognitivă a fenomenului juridic. Prin intermediul ştiinţei dreptului, fenomenul juridic este studiat şi pus în evidenţă, el este definit şi raportat la realităţile sociale şi naturale în care se nasc şi există, influenţându-le şi suportând influenţele acestora.

Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai jurişti, ci şi filosofii, teologii, sociologii şi chiar politologii. Ansamblul acestor viziuni ne determină să apreciem că în spaţiul relaţiilor sociale reglementate de drept, poziţiile exprimate se rezumă la existenţa unor norme general-obligatorii a căror respectare este garantată de o autoritate publică. În această definiţie, dreptul este un concept universal, care priveşte ordinea de drept instituită în ansamblul statelor lumii. Din acest punct de vedere, dreptul este un fenomen universal, care are numeroase forme de manifestare la nivel statal şi internaţional, într-o continuă evoluţie istorică. Sincronismul şi diacronia acestor stări ale dreptului ne dă semnificaţia statutului individual al cetăţeanului în spaţiul statal al existenţei sale.