Știința Dreptului Polițienesc

INTRODUCERE

Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se limitează la studiul normei juridice de drept poliţienesc, a jurisprudenţei şi contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative), ci supune procesului explicativ-interpretativ contextul social-cultural în care apar şi fiinţează normele şi instituţiile juridice, cooperând în acest proces cu toate ştiinţele sociale-economia politică, istoria, demografia, sociologia, politologia, statistica precum şi cu filozofia.

În acest sens sunt de actualitate aprecierile lui Schelling şi Titu Maiorescu, dar şi lipsite de temei precizările lui August Comte referitoare la caracterul neştiinţific al dreptului care ar impune dispariţia sa din sistemul ştiinţelor.

Statutul specific al ştiinţei dreptului rezultă din specificitatea domeniului relaţiilor şi structurilor sociale analizate - domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, ca subiecţi de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu al realităţii sociale implică intervenţia dreptului în scopul ordonării şi dirijării comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele, programându-le într-un sens anume acţiunile şi limitându-le, în temeiul unor sancţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul "absolut" de manifestare

CAPITOLUL I. ŞTIINŢA DREPTULUI POLIŢIENESC

§1. Dreptul poliţienesc ca ştiinţă

În accepţiune generalizată, ştiinţa este privită ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi interpretată doar ca un ansamblu de idei şi concepte, ci ca un sistem care se dezvoltă, produce noi cunoştinţe, ca un sistem de valori spirituale.

Ştiinţa dreptului poliţienesc dă răspuns preocupărilor specifice, ambianţei de pregătire pentru o specialitate atât de profund necesară şi umană, cum este cea poliţienească, ea oferă câteva instrumente fundamentale de cunoaştere a domeniului poliţienesc. Acestea sunt: conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile generale în baza cărora dreptul poliţienesc poate fi gândit şi explicat.

Potrivit clasificării trihotomice a ştiinţelor , acceptată de majoritatea savanţilor în domeniul dreptului şi statului, ştiinţa dreptului poliţienesc face parte din sistemul ştiinţelor sociale care cercetează normele juridice, raporturile juridice şi instituţiile poliţieneşti.

Această disciplină a ştiinţelor juridice cuprinde un ansamblu de cunoştinţe referitoare la normele şi raporturile juridice de drept poliţienesc, despre cauzele care determină naşterea acestor raporturi şi despre legile de dezvoltare care acţionează în domeniul dreptului poliţienesc. Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se confundă însă cu dreptul poliţienesc, acesta fiind un ansamblu de norme juridice privind organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei. Ştiinţa dreptului poliţienesc însă reprezintă totalitatea ideilor şi conceptelor despre aceste norme juridice.

Dreptul poliţienesc se găseşte scris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului şi în alte acte normative, emise de către instituţiile statului, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc se regăseşte în monografii, cărţi, cursuri, manuale, studii şi articole. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului poliţienesc este însăşi această disciplină cu totalitatea normelor juridice ce o compun. De cele mai multe ori se foloseşte însă o singură denumire atât pentru ansamblul de norme juridice, cât şi pentru ştiinţa despre aceste norme şi anume, denumirea de Drept poliţienesc