Sistemul Juridic

Capitolul I – JURISDICŢIA ŞI ROLUL EI ÎN STATUL DE DREPT

1. Noţiunea de jurisdicţie

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi în majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice.

Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea sunt relevante înprocesul de înfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic.Într-o primă accepţiune , termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvînt compus din jus (drept şi dicere (a spune, a pronunţa, care înseamnă a pronunţa dreptul.

Într-o a doua acepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Constituţia şi legea de organizare a sistemului judiciar se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale” tocmai în această accepţiune. Acestă accepţiune a conceptului de jurisdicţie prezintă interes teoretic şi practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar

2. Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi publice

În activitatea judiciară se delimitează în mod esenţial de atribuţiile şi actele autorităţii legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi activitatea celor două categorii de autorităţi precum şi existenţa unor proceduri diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi legislativă.

Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat în timp, în prezent la o durată de patru ani, conform prevederilor Constituţiei adoptate în anul 1991. organele judiciare sunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcţie.

Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaţi, senatori şi de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, art.74 alin.1 din Constituţie. Activitatea de elaborare a legilor reprezintă substanţa întregului organism legislativ iar această activitate se înfăptuieşte în baza unei proceduri specifice ce reglementează nu numai iniţiativa legislativă, ci şi modul de adoptare a legilor şia hotărîrilor, trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o cameră la alta, medierea, promulgarea legii etc.

Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal activitatea legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar activitatea judiciară se materializează într-o hotărîre-sentinţă sau decizie.

Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de imperativul unei bune funcţionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau „separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului.

Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul legislativ privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în niciun caz o imixtiune în activitatea concretă de judecată.

Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra „puterii” legislative, concretizat în competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.

Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît în activitatea judiciară judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Un alt aspect al aceleiaşi „relative dependenţe” rezultă şi din împrejurarea că judecătorii şi procurori sunt numiţi în funcţie de Preşedintele României. Totuşi, o atare „dependenţă” este formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, art.134 alin.2 din Constituţie, iar numirea în funcţie a magistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este veritabil „Guvern al magistraturii”.

Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat în cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administraţie printr-un act administrativ sau prin esoluţionarea unor cereri în termenul legal (procedura conteinciosului administrativ).

3. Actul jurisdicţional şi actul administrativ

Autonomia autorităţilor judiciare faţă de celelate organe statale imprimă acelaşi caracter şi actului în care se finalizează activitatea de bază a jurisdicţiei.

În scopul prezentării trăsăturilor particulare ale actului jurisdicţional au fost adoptate mai multe criterii.