Protecția Copilului și a Altor Categorii de Persoane

1. NOŢIUNEA DE COPIL

În legislaţia naţională, pentru prima oară, noţiunea de copil a fost definită de legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Până la apariţia acesteia în legislaţia noastră se punea semnul egal între noţiunea de mino şi aceea de copil.

Legea nr. 272/2004 defineşte copilul în art.4 lit.a ca fiind: persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii.

Se observă deci că această definiţie oferă noţiunii de copil un sens mai restrâns decât cel al noţiunii de minor.

În conformitate cu legislaţia internaţională, respectiv cu art.1 al Convenţiei privind drepturile copilului, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani cu excepţia cazurilor când în baza legii aplicabile copilului, majoratul e stabilit sub această vârstă.

2. PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI PRIN PĂRINŢI

2.1.Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi

În principiu, ca o expresie a egalităţii depline între bărbat şi femeie, astfel cum art. 98 alin. (1) C.fam. prevede expres, drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana şi bunurile copilului se exercită de comun acord de către ambii părinţi.

Încuviinţarea actelor copilului precum şi reprezentarea sa atât în cazul actelor de drept material, cât şi al celor de drept procesual, trebuie să se facă expres , iar actele trebuie să slujească interesul minorului .

Introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii sau de contestare a filiaţiei nu suspendă exerciţiul drepturilor şi obligaţilor părinteşti, ele trebuind a fi exercitate pe tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare acţiune a fost admisă.

2.2.Neînţelegerile dintre părinţi privitoare la exercitarea

ocrotirii părinteşti

În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, potrivit art. 99 C.fam., hotărăşte autoritatea tutelară, după ce i ascultă pe părinţi. Activitatea autorităţii tutelare trebuie înţeleasă în sensul că ea nu se substituie voinţei părinţilor, ci are menirea ca, prin propuneri, sugestii şi anali¬zarea împreună cu părinţii a diferitelor soluţii, să ajungă la înlăturarea neînţelegerilor dintre aceştia. Textul foloseşte totuşi noţiunea de hotărăşte, ceea ce înseamnă că, atunci când autoritatea tutelară nu ajunge la punerea de acord a părinţilor, va adopta o soluţie care, în opinia noastră, deşi în literatura juridică nu aceasta este opinia împărtăşită, poate fi alta decât cele avansate de părinţi, atunci când niciuna dintre acestea nu este în interesul minorului. Părinţii sunt însă datori ca, după ce hotărârea a fost luată, să şi îndeplinească îndatoririle de aşa natură ca ea să şi atingă finalitatea.

Credem că, urmare a adoptării Legii nr. 272/2004 atribuţiile autorităţii tutelare trebuie revizuite, iar dispoziţiile Codului familiei corelate cu cele ale noii legislaţii. Spunem aceasta întrucât, în numeroase cazuri, noua lege prevede competenţa instan¬ţei judecătoreşti în soluţionarea neînţelegerilor dintre părţi, fără însă a abroga expres articolele corespunzătoare din Codul familiei. Acestea vor fi, însă, considerate abro¬gate tacit prin aceea că vin în contradicţie cu noile dispoziţii legale.

De altfel, potrivit art. 102 C.fam., autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului care a împlinit 14 ani, dacă aceasta este în interesul său, schimbarea felului învăţă¬turii ori al pregătirii profesionale hotărâte de părinţii săi sau să aibă o locuinţă diferită pe care o cere desăvârşirea pregătirii sale profesionale. Aceasta demonstrează că autoritatea tutelară, în viziunea legiuitorului, poate hotărî şi diferit de voinţa părinţilor în acele cazuri de excepţie, când între ei sau între ei şi copii există neînţelegeri.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, potrivit art. 43 alin. (1) C.fam., dreptu¬rile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către părintele căruia i s a încredinţat copi¬lul, dar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Între¬barea care se pune este dacă în acest caz pot exista neînţelegeri între părinţi, în sensul art. 99

C.fam., cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Credem că răspunsul este afirma¬tiv. Este adevărat că măsurile ce se impun vor fi luate în mod curent de părintele căruia i s a încredinţat copilul, dar, dacă ulterior celălalt părinte nu este de acord cu măsura luată de el, se va putea adresa instanţei judecătoreşti care urmează să hotărască .