Introducere în Drept

CURS INTRODUCERE ÎN DREPT

I. ETIMOLOGIA ŞI SENSURILE TERMENULUI DREPT

Cunoaşterea şi explicarea fenomenului “drept” a constituit din cele mai vechi timpuri şi pânã în prezent o preocupare constantã nu numai a învãţaţilor şi specialiştilor, ci şi a omului simplu, a cetãţeanului.

1. Etimologie

Sub aspect etimologic termenul “drept” îşi are originea în latinescul directum – directus care exprima ideea de rectiliniu, de linie dreaptã, de ceva direct. În acelaşi timp, la originile termenului “drept” a stat şi cuvântul latin “dirigo” ce însemna a dirija, a cârmui, a conduce.

Prin îmbinarea acestor termeni, cuvântul “drept” a început a avea înţelesul de conducere sau cârmuire dreaptã a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptã a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de a decide în mod corect, în baza legilor.

Încã din antichitate, termenul drept a primit douã accepţiuni:

- accepţiunea filosoficã în care termenul a fost folosit pentru exprimarea ideii de echitate, de dreptate, de justeţe, în sens preponderant etic;

- accepţiunea juridicã în care termenul a fost consacrat pentru a desemna alt conţinut: prin drept a început a se înţelege ansamblul de legi considerate drepte, juste, care guvernau viaţa şi activitatea de stat a unei societãţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autoritãţile statale, având caracter obligatoriu şi fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului. Totodatã, termenul drept a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor, în sensul de a face dreptate, de a înfãptui justiţia.

2. Sensurile termenului drept

În limbajul juridic de specialitate, termenul drept este utilizat fie de sine stãtãtor, fie în corelaţie cu alţi termeni, exprimând conţinuturi diferite. Astfel, termenul drept are mai multe sensuri, dintre care cele mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept material sau substanţial, drept procesual sau procedural, ramurã de drept etc.

Cel mai larg rãspândit sens al termenului drept este acela de drept obiectiv. Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite, elaborate şi aplicate de organele competente ale statului, a cãror respectare este obligatorie, fiind aduse la îndeplinire în caz de nevoie prin forţa de constrângere a statului. Când termenul drept este utilizat fãrã un alt atribut se înţelege cã este vorba de dreptul obiectiv, adicã de ansamblul normelor juridice existente în acea societate.

O altã accepţiune, cu totul diferitã de prima, este datã de expresia drept subiectiv. Prin drept subiectiv se înţelege prerogativa (îndreptãţirea) unei persoane, subiect al unui raport juridic concret, de a deţine un bun, a sãvârşi o faptã sau acţiune, de a pretinde unui alt subiect sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Deci, prin drept subiectiv se exprimã dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect concret al unui raport juridic determinat (ex.dreptul de proprietate, dreptul de creanţã, dreptul de succesiune etc.)

Un alt sens al termenului drept este cel de drept pozitiv, prin care se înţelege totalitatea normelor în vigoare la un moment dat.

În fine, expresiile de drept substanţial (material) şi drept procesual (procedural) au urmãtoarele accepţiuni:

Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor categorii de norme juridice care au conţinut normativ propriu-zis, adicã normeazã, stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia drept procesual sau procedural se exprimã categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalitãţi, mijloace prin care se aplicã normele dreptului substanţial sau material.

II. DEFINIREA ŞI CONSTANTELE DREPTULUI

SISTEMUL DREPTULUI

NORMA JURIDICÃ-INSTITUŢIA JURIDICÃ-RAMURA DE DREPT

CA STRUCTURI ALE SISTEMULUI

1. Definirea dreptului

În definirea dreptului se confruntã nu numai opiniile strict juridice, ci şi cele formulate din perspectiva unor alte domenii ale cunoaşterii: filosofia, sociologia, istoria, economia, etica, psihologia etc. Varietatea definiţiilor dreptului este deci determinatã de optica domeniului din care se încearcã formularea ei.

Într-o încercare de a cuprinde cât mai numeroase şi relevante elemente definitorii ale dreptului, putem spune cã, din perspectivã juridicã, dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate (preluate) de cãtre puterea de stat, norme care orienteazã comportamentul uman în conformitate cu valorile societãţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii, principii şi definiţii, structuri şi relaţii de organizare şi activitate socialã a cãror respectare este obligatorie, fiind asigurate la nevoie de forţa coercitivã a puterii publice.

2. Constantele dreptului

Dificultatea formulãrii unei definiţii complete a determinat doctrina sã insiste nu neapãrat pe elaborarea unei definiţii clasice a dreptului, ci pe identificarea unor elemente sau trãsãturi definitorii ale acestuia. Aceste trãsãturi au fost denumite constante sau permanente ale dreptului şi exprimã în esenţã ceea ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent în existenţa şi evoluţia fenomenului juridic.

Asemenea permanente pot fi identificate în mai multe planuri ale existenţei şi evoluţiei istorice a dreptului.

a) O primã constantã a dreptului poate fi identificatã în planul conţinutului normelor juridice. Spre exemplu, orice normã juridicã, indiferent de epoca istoricã sau sistemul naţional în care a fost elaboratã, are câteva trãsãturi comune: în primul rând, reflectã existenţa unui raport juridic reglementat a se desfãşura între anumite subiecte, având un anumit conţinut (drepturi şi obligaţii) şi referitor la un anumit obiect al acelei relaţii. În al doilea rând, reflectã existenţa unei rãspunderi juridice, rãspundere ce antreneazã de regulã existenţa şi aplicarea unei sancţiuni de cãtre autoritatea publicã.

b) În planul sau sfera aşa numitului dat al dreptului pot fi identificate deasemena o serie de constante. Prin dat sau date ale dreptului înţelegem realitãţile date, deci ansamblul unor premise şi condiţii care se manifestã ca şi permanente ale dreptului.

Astfel de date sau constante ale dreptului sunt considerate a fi:

- Relaţiile sociale – întrucât indiferent de forma lor concretã, de epocile istorice sau specificul naţional, normele juridice au reglementat şi reglementeazã întotdeauna relaţii sau raporturi sociale între subiecţii umani;

- Omul – deoarece orice lege sau legiuitor a avut şi are în vedere faptul cã norma de drept vizeazã conduita umanã, statutul social al omului;

- Legitãţile obiective ale existenţei – întrucât legile juridice nu pot face abstracţie şi nu pot contraveni legitãţilor obiective ale naturii, legitãţi independente de voinţa legiuitorului şi a oamenilor în general. Doar în mãsura în care existã o justã corelaţie între legile juridice şi legitãţile obiective ale existenţei dreptul poate contribui la evoluţia fireascã a societãţii.

c) În final, o semnificativã categorie de constante ale dreptului pot fi întâlnite în sfera aparatului logic-conceptual, respectiv în limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei în diferite sisteme de drept. Astfel, noţiuni cum sunt: lege, obligaţie, contract, pedeapsã, familie, drept etc. au avut de-a lungul timpului şi au şi în prezent relativ acelaşi înţeles, aceeaşi semnificaţie.

În concluzie, aceste constante sau permanente ne permit definirea dreptului din perspectiva evoluţiei istorice a fenomenului juridic, prin prisma unor elemente de maximã stabilitate şi perenitate din existenţa sa.