Dreptul Securității Sociale

1. Noţiunea de securitate socială

În limba latină cuvântul „securitas-atis“ însemna „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa unui pericol, protecţie, apărare“

Potrivit Biroului Internaţional al Muncii ,, noţiunea de securitate socială este definită ca fiind „protecţia pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor datorate bolii, maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea de îngrijiri medicale şi alocaţii familiilor cu copii.“

În ceea ce priveşte securitatea socială, aceasta începe cu îngrijirile prenatale şi se prelungeşte după moarte (cazul pensiei de urmaş). Idealul este ca fiecare membru al colectivităţii să fie protejat în caz de nevoie prin acest ansamblu de dispoziţii publice.

Potrivit prevederilor Codului european de securitate socială , conceptul de securitate socială cuprinde atât asigurările sociale cât şi asistenţa socială.

Dreptul la securitate socială este consacrat şi în art. 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială “

Un moment aparte în evoluţia legislaţiei internaţionale a securităţii sociale îl constituie adoptarea de către Organizaţia Internaţională a Muncii a Convenţiei nr. 102/1952, care a prevăzut ca prim obiectiv crearea unui nivel minim de securitate socială în toate statele lumii, indiferent de dezvoltarea economică.

Prin această Convenţie se definesc cele nouă direcţii de securitate socială, definiţie prin care se au în vedere şi eventualele situaţii care împiedică salariaţii să-ţi subvenţioneze necesităţile familiale sau care-i obligă să facă cheltuieli suplimentare, cum ar fi: îngrijiri medicale, incapacitate de muncă pentru cauză de boală, şomaj, de bătrâneţe, accident de muncă sau boală profesională, întreţinerea copiilor, maternitate, invaliditate, decesul susţinătorilor de familie etc.

Revenind pe continentul european trebuie precizat că astfel de preocupări privind securitatea socială se regăsesc şi în activitatea Consiliului Europei şi a Uniunii Europene.

De exemplu, Carta Socială Europeană (1961), Codul european de securitate socială (1964) şi Convenţia europeană de securitate socială (1973) sunt documente adoptate de Consiliul Europei.

Uniunea Europeană, prin Regulamentul nr. 574/1972, a realizat o codificare a regimului de securitate socială referitoare la cetăţenii Uniunii. În 1989 a elaborat „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor“ care, în art. 10, arată că „orice muncitor al comunităţii are dreptul la o protecţie socială adecvată şi la prestaţii de securitate socială la un nivel suficient“.

Trebuie remarcat faptul că şi în literatura juridică românească au existat preocupări în acest domeniu al asigurărilor sociale şi al asistenţei sociale, dar referiri concrete la termenul de securitate socială au fost făcute mai recent.

În anii de după 1990 tot mai mulţi jurişti români au îmbrăţişat şi susţin ideea existenţei unui drept al securităţii sociale ca ramură distinctă de drept, idee la care se raliază şi autorul acestei lucrări.

2. Riscurile sociale sunt consecinţele ce apar ca urmare a producerii unor evenimente în viaţa omului.

Potrivit prevederilor Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 102/1952, aceste evenimente pot fi boala, maternitatea, invaliditatea, bătrâneţea, accidentul de muncă şi boala profesională, decesul, şomajul, obligaţiile familiale.

În legislaţia recentă din ţara noastră s-a ţinut cont de reglementările Convenţiei nr. 102/52, făcându-se referire directă la aceste acte normative.

Astfel, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede că „În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venituri de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor asigurate ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii sau decesului”.

În art. 2 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat se arată că „Sistemul pensiilor militare de stat şi asigurărilor sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale acoperă riscurile activităţii militare, precum şi pierderile de venituri datorate invalidităţii, bătrâneţii şi decesului.“ (subl. ns.)

Din interpretarea prevederilor art. 2 şi 5 pct. VI şi VII din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă rezultă că „indemnizaţia de şomaj“ reprezintă „o compensaţie parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor de învăţământ şi militarilor care au efectuat stagiul militar şi care nu s-au putut încadra în muncă.“ (subl. ns.)

Din prezentarea modului de reglementare a acestui risc social în legislaţia noastră actuală şi aşa cum s-a statuat şi în literatura de specialitate , aceste evenimente pot fi clasificate în riscuri fizice şi riscuri economice.

Riscurile fizice pot fi acelea care apar când forţa de muncă este alterată, redusă sau pierdută definitiv (evenimente de natură profesională cauzate de un accident de muncă, contactarea unei boli profesionale sau de natură extraprofesională cum ar fi situaţiile de maternitate, invaliditate, bătrâneţe, deces, stare de văduvie etc.)

Riscurile economice sunt cele generate de fluctuaţiile pieţei forţei de muncă, cum este cazul şomerilor.

În aceleaşi categorii de riscuri economice pot fi incluse şi situaţiile determinate de reducerea nivelului de trai şi creşterea unor cheltuieli privind procurarea de medicamente, majorarea chiriilor, a costurilor unor servicii publice, întreţinerea unor membri ai familiei aflaţi în nevoie când se impune luarea de măsuri pentru garantarea unei minime securităţi economice a persoanelor afectate de asemenea riscuri.

Secţiunea a II-a

Definiţia şi obiectul dreptului securităţii sociale

1. Definiţia ramurii dreptului securităţii sociale

După cum este cunoscut deja, securitatea socială (solidaritatea socială, după unii autori) a devenit un fenomen de masă. Acest lucru este dovedit de numărul tot mai mare de persoane care au nevoie de siguranţă socială pentru a duce un mod de viaţă decent în condiţiile în care legile „activităţii sociale“ au fost „înlocuite“ cu cele ale economiei pieţei libere. Este suficient să arătăm numai faptul că la ora actuală sunt peste 6.300.000 de pensionari, ceea ce reprezintă peste 50% din populaţia activă a ţării. La aceştia se mai adaugă şomerii, persoanele cărora li se plăteşte ajutor social etc.

Toate problemele cu caracter social pe care le ridică aceste categorii de persoane au reglementări juridice proprii, distincte de cele privind relaţiile sociale ce apar se dezvoltă şi încetează în cadrul raporturilor juridice de muncă.

Este adevărat că aceste relaţii sociale sunt derivate din relaţiile de muncă, dar prin întinderea lor, prin complexitatea lor dar, mai ales, prin autonomia lor, prin independenţa acestora, putem afirma, cu toată certitudinea, că au apărut raporturi juridice noi, şi anume raporturi juridice de securitate socială care sunt reglementate de o nouă ramură de drept, aceea a dreptului securităţii sociale.

Dreptul securităţii sociale, ca orice ramură de drept, distinctă, în timp şi-a format un obiect de studiu propriu, are metode specifice, principii proprii care le guvernează aplicarea la relaţiile specifice ale raporturilor juridice de securitate socială.

Tot aşa cum dreptul muncii s-a desprins din disciplina mamă - dreptul civil -, dreptul securităţii sociale s-a desprins, la rândul său, din dreptul muncii pentru a deservi o disciplină autonomă, o nouă ramură de drept.

„Până nu demult raporturile juridice din domeniul securităţii sociale ai fost socotite ca fiind conexe raporturilor juridice de muncă stabilite prin încheierea contractelor individuale de muncă şi incluse şi ele în dreptul muncii.

S-a apreciat că raporturile juridice privind asigurările sociale de stat au, faţă de raportul de muncă, o poziţie derivată pe considerentul că se găsesc grevate de acesta.“

„Concluzia de mai sus, justă în momentul formulării ei, era corespunzătoare configuraţiei sistemului nostru de drept la acea dată când covârşitoarea majoritate a drepturilor de asigurări sociale şi de asistenţă socială se acordau în considerarea calităţii de salariat a beneficiarului.