Dreptul muncii

Dreptul muncii – ramură de drept autonomă.

A) Relaţiile sociale cuprind, ca o componentă fundamentală, şi relaţiile de muncă. În cadrul acestora, o persoană pune la dispoziţia unei alte persoane forţa sa de muncă (aptitudinile fizice şi intelectuale de care dispune) în schimbul unei plăţi.

Reglementarea acestei relaţii sociale prin norme juridice o converteşte într-un raport juridic de muncă.

B) Munca este cardinală pentru existenţa societăţii şi a omului însuşi. În Romania, reglementarea raporturilor de muncă cunoaşte patru momente fundamentale: două în societatea capitalistă (prin adoptarea Legii din 1929 asupra contractelor de muncă şi a Codul muncii din 2003) şi două în societatea socialistă (prin adoptarea Codului muncii din 1950 şi a Codului muncii din 1973).

Până după al II-lea război mondial calificarea muncii era controversată: dacă aceasta era sau nu o marfă. Imediat după război, în Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, creată în 1919, s-a prevăzut expres că munca nu este o marfă. Ca atare, calificarea muncii ca o marfă este, în prezent, ştiinţific eronată.

Nefiind o marfă, ea nu se supune legilor care vizează mărfurile (cum este cazul, legii concurenţei, a legii comerţului electronic etc.). Cu toate acestea, are anumite caracteristici specifice mărfurilor, dar acestea sunt subsidiare.

C) Munca se poate presta:

a) în afara unor raporturi juridice de muncă, situaţie în care cei care muncesc nu se află într-un raport juridic de muncă; este cazul muncii voluntare, a celei prestate în baza unor obligaţii legale (elevi, studenţi, rezervişti, concentraţi sau mobilizaţi) precum şi a celei prestate în baza unor raporturi juridice civile, denumite generic, de prestări servicii. Tot astfel, pentru munca prestată de zilieri nu se încheie contracte individuale de muncă; ei prestează munca în baza unor contracte civile, reglementate potrivit Legii nr. 52/2011.

În afara unor raporturi juridice de muncă se situează şi activităţile independente care cuprind două categorii de persoane – cele care desfăşoară activităţi economice ca PFA (persoane fizice autorizate) sau ca întreprinderii individuale sau familiale şi cele care exercita profesiuni liberale (cum sunt avocaţii, experţii contabili, notarii, medicii, arhitecţii, executorii judecătoreşti, detectivii particulari, mediatorii ş.a.).

Fiecare profesiune liberală cunoaşte o reglementare legală de sine stătătoare. Munca în acest caz se prestează faţă de un altul, faţă de un client, în cadrul unui raport juridic civil (în baza unui contract de prestări servicii).

b) în cadrul unor raporturi juridice de muncă cum este cazul demnitarilor, funcţionarilor publici, magistraţilor, membrilor cooperatori, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, ale preoţilor şi – categoria cea mai largă - cea a salariaţilor.

D) Prin obiectul unei ramuri de drept se înţeleg raporturile juridice legate între ele care fac parte din ramura respectivă.

În doctrina juridică există puncte de vedere controversate în legătură cu obiectul dreptului muncii, mai exact, în legătură cu raporturile juridice ce intră în obiectul său.

Astfel, se susţine că dreptul muncii ar avea ca obiect toate raporturile juridice de muncă (inclusiv cele ale funcţionarilor publici, demnitarilor, magistraţilor, membrilor cooperatori, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, şi ale preoţilor). Aceasta este o viziune extinsă, lato sensu, cu privire la obiectul dreptului muncii. Este astfel formulată o teorie anticipativă asupra obiectului dreptului muncii care ar cuprinde toate raporturile juridice de muncă. Trebuie reţinut că este posibil ca în viitor dreptul muncii să se refere la toate aceste raporturi juridice de muncă, dar, în momentul de faţă, această opinie este excesivă şi eronată. Ea caută să-şi anexeze anumite categorii de raporturi juridice de muncă pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere la elaborarea Codului muncii. Într-adevăr art. 2 din Codul muncii specifică în mod expres că acest cod se ocupă numai de acele raporturi de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Or, au astfel de contracte individuale de muncă doar salariaţii, inclusiv soldaţii şi gradaţii profesionişti şi cooperatorii. Aşadar, acestea sunt categoriile de persoane care alcătuiesc obiectul de studiu al dreptului muncii, înţeles stricto sensu.