Dreptul Muncii

Capitolul I : Contractul individual de muncă – act juridic fundamental al raporturilor juridice de muncă reglementate de dreptul muncii

1. Definirea contractului individual de muncă. Definiţia legală a contractului individual de muncă se găseşte cuprinsă în conţinutul art.10 din Codul muncii precizându-se că este un contract în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumită salariu.

Această definiţie legală este considerată de doctrină – în mod justificat – ca fiind nu foarte fericit formulată şi cu un vădit caracter unilateral deoarece se subliniază doar obligaţia uneia din părţi (a salariatului), cealaltă parte având doar o obligaţie ce poate fi dedusă din text.

Contractul individual de muncă are ca element comun cu toate celelate contracte realizarea acordului de voinţe între cele două părţi contractante. Se diferenţiază de celelate contracte deoarece prevederile legale privind încheierea, derularea şi încetarea lui sunt foarte riguroase şi chiar restrictive având în vedere că în conţinutul unui contract individual de muncă nu poţi cuprinde orice fel de clauză.

Sintetizând diferitele definiţii din doctrină putem susţine că un contract individual de muncă este un act juridic bilateral prin care o parte, denumită salariat (întotdeauna o persoană fizică), se obligă să presteze o muncă sub controlul, autoritatea şi subordonarea celeilalte părţi, denumită angajator (persoană fizică sau juridică), în schimbul obligaţiei acesteia de a plăti un echivalent bănesc denumit salar.

2. Trăsăturile specifice contractului individual de muncă. Contractul individual de muncă prezintă unele trăsături care îl diferenţiază net de alte contracte:

a) părţile unui contract individual de muncă sunt angajatorul, care poate fi o persoană fizică sau juridică, şi angajatul, care nu poate fi decât o persoană fizică;

b) contractul individual de muncă este un act juridic bilateral nefiind posibilă pluralitatea de creditori şi debitori, precum la contractele civile şi comerciale;

c) este un contract sinalagmatic, stabilindu-se obligaţii reciproce una faţă de cealaltă;

d) este un contract oneros şi comutativ deoarece părţile se obligă la reciprocitatea prestaţiilor, ambele prestaţii fiind cunoscute din momentul încheierii actului;

e) contractul individual de muncă are un caracter consensual. Aceasta înseamnă că el se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Dispoziţiile art.16 din Codul muncii, precum şi alte prevederi legale care impun forma scrisă se referă la aceasta ca un element „ad probationem” şi nu unul „ad validitatem”. Existenţa unui contract individual de muncă şi a conţinutului acestuia pot fi dovedite prin orice mijloc de probă;

f) contractul individual de muncă are un caracter „intuitu personae” fiind încheiat în considerarea expresă a calităţiilor personale ale fiecărei părţi. Eroarea cu privire la calităţile personale ale celeilalte părţi are ca şi consecinţă anulabilitatea contractului;

g) contractul individual de muncă se caracterizează prin executarea succesivă a prestaţiilor de către ambele părţi contractante. În cazul încetării contractului efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc) operând, aşadar, relizierea actului, fără efecte retroactive;

h) încheierea unui contract individual de muncă implică un raport de subordoanare al salariatului faţă de angajatorul său. În baza acestui raport angajatorul se bucură de trei prerogative: organizatorice, normative şi disciplinare.

Calitatea de angajat, aşa cum rezultă din chiar definiţia legală prevăzută de cod, o pot dobândi doar persoanele fizice cu capacitate juridică.

Legislaţia muncii din România a determinat, din punct de vedere terminologic, şi crearea noţiunii de angajat propriu. Potrivit Legii nr.300/2004, art.3, persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi persoanele fizice care sunt membri ai asociaţiilor familiale au calitatea de angajat propriu. Această calitate se referă la dreptul de a fi asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, al asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj.

Persoanele fizice ce intră sub incidenţa L.300/2004 nu pot angaja persoane cu contract individual de muncă pentru activităţile autorizate, putând însă încheia contracte de muncă în alte domenii.

Calitatea de angajator nu este sinonimă cu aceea de patron.

Potrivit Legii nr.356/2001 patronul este definit ca fiind o persoană juridică înmatriculată sau persoană fizică autorizată potrivit legii, care administrează şi utilizează capital, indiferent de natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă, şi care angajează muncă salariată. Aşadar, nu orice angajator are şi calitatea de patron. Cu titlu de exemplu amintim, că nu au calitatea de patron persoanele fizice care angajează personal casnic, unităţile şi instituţiile publice, organizaţiile de cult, asociaţiile şi fundaţiile, partidele politice şi sindicatele.

Munca prestată de o persoană fizică dă naştere unei diversităţi de raporturi juridice de muncă ce pot intra sub incidenţa unor ramuri diferite de drept.

Forma clasică a raportului juridic de muncă este cea întemeiată pe existenţa unui contract individual de muncă, ea reprezentând partea dominantă a activităţilor desfăşurate de persoane fizice.

Nu toate raporturile juridice în temeiul cărora se prestează muncă presupune o angajare în muncă prin încheierea unui contract individual de muncă. Unele din acestea intră în categoria raporturilor de muncă, altele sunt raporturi juridice civile, unele au la bază un contract, altele se întemeiază pe un act administrativ, unele sunt guvernate de lagislaţia muncii, altele sunt reglementate de norme aparţinând altor ramuri de drept.

Iată, în mod exemplificativ, unele raporturi juridice care presupun muncă dar nu aparţin ramurii dreptului muncii:

Raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici. Munca funcţionarilor publici este reglementată, în esenţă, prin Legea nr.188/1999 (Statutul funcţionarilor publici) şi alte statute speciale. Este incontestabil că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de serviciu iar nu în baza contractului individual de muncă.

Raporturile de muncă bazate pe un contract de voluntariat. Reglementarea acestor raporturi de muncă se găseşte în Legea nr.195/2001 având ca obiect munca neremunerată prestată în interes public.