Dreptul Mediului

1. NOŢIUNI GENERALE

1.1. Noţiunea de mediu înconjurător şi noţiunea de resurse naturale.

Noţiunea de mediu înconjurător este una din noţiunile fundamentale care stau la baza ecologiei ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică. Mediul reprezintă totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb. În limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de mediu are o dublă accepţie, „cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane”. Directiva Consiliului Comunităţii Europene din 27 iunie 1967 defineşte mediul prin „apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele vii”.

În raport de cele menţionate mai sus trebuie arătat că definiţia mediului ca obiect de protecţie juridică trebuie subordonată acestui scop, respectiv protecţia juridică prin mijloace de dreptul mediului. Desigur că termenul trebuie analizat aşa cum diferite acte normative îl definesc (legi naţionale privind protecţia mediului, reglementări internaţionale, reglementări naţionale, comunitare etc.). Aceste elemente le-a avut în vedere şi legiuitorul român care, referindu-se la mediul înconjurător a considerat în art. 1 din Legea nr. 9/1973 că el este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activitate umană care, în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic, determinând condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii”.

Legea protecţiei mediului nr. 137/1997 defineşte (în anexă), mediul ca fiind „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.

Elementele acestei definiţii sunt preluate într-o mai bună sistematizare şi claritate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202 din 18.12.2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere (Monitorul oficial nr. 965 din 28.12.2002). Anexa I pct. 13 defineşte mediul ca fiind constituit din:

a) resurse naturale, biotice şi abiotice cum sunt aerul, apele subterane şi de suprafaţă, solul, clima, fauna şi flora şi habitatul acestora;

b) bunurile care fac parte din domeniul construit şi din patrimoniul cultural;

c) aspectele caracteristice ale peisajului;

d) calitatea vieţii şi a mediului de viaţă în măsura în care au sau pot avea influenţă, asupra bunăstării şi sănătăţii omului;

e) interacţiunea dintre factorii menţionaţi mai sus”.

Ca tendinţă generală se include în compunerea mediului înconjurător, alături de elementele naturale şi cele create de om. Ca urmare şi termenul de „legislaţie ecologică” este mai larg decât cel de „legislaţie pentru ocrotirea naturii”, incluzând în sfera sa, întreaga ambianţă ecologică în cadrul căreia se desfăşoară cvasi-totalitatea activităţii socio-umane.

Prin resurse naturale, Legea nr. 137/1995 înţelege „totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale, combustibili fosili; regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună sălbatică şi permanente – energia solară, eoliană, geo-termală şi energia valurilor”.

1.2. Definiţia dreptului mediului.

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.

1.3. Obiectul dreptului mediului

Potrivit art. 1 din Legea nr. 137/1995 obiectul legii îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. Legea-cadru stabileşte principiile şi elementele strategice ale protecţiei mediului, obiectul dreptului mediului este detaliat în reglementările specifice mai vechi sau mai noi privind protecţia diferitelor componente ale mediului natural şi atropic.

În sfera obiectului dreptului mediului trebuie incluse pe lângă relaţiile sociale în legătură directă cu protecţia mediului şi alte relaţii sociale aflate în strânsă legătură cu primele. Literatura juridică menţionează relaţiile sociale care iau naştere în legătură cu structura organizatorică a protecţiei mediului; cu activităţile economice şi sociale cu impact asupra mediului care trebuie să obţină acorduri şi / sau autorizaţii din partea organelor de stat competente, în îndeplinirea de către autorităţile centrale şi locale a unor atribuţii specifice ce le revin în acest domeniu etc.

1.4. Metoda de reglementare

Potrivit art. 1 din Legea nr. 137/1995, protecţia şi conservarea şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional, un obiectiv de interes public major, motiv pentru care statul intervine în mod direct conferind un caracter imperativ reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniul. Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru subiectele raporturilor juridice drepturi şi obligaţii care se nasc numai prin efectul legii.

O caracteristică a normelor dreptului mediului constă în faptul că acestea, în marea lor majoritate sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică. Ele stabilesc termene şi modalităţi stricte de realizare a unor obiective precis definite, prescriind conduite şi atitudini de la care nu se poate deroga. Astfel de norme privesc: clasificarea produselor şi substanţelor toxice în funcţie de gradul lor de varietate şi / sau inflamabilitate, ambalarea, transportul, depozitarea, manipularea şi folosirea produselor şi în atmosferă, apă şi sol etc.