Dreptul European al Afacerilor - Note de curs

1. Repere istorice ale construcției europene

Crearea Uniunii Europene a fost un proces instituțional progresiv, fiind rezultatul

eforturilor conjugate ale democrațiilor occidentale în dorința unei integrări socialeconomice

și politice autentice. Ideea unei Europe unite nu era un deziderat nou;

promovat de Liga Națiunilor1, un început în realizarea acestuia a fost marcat de apariția în

1949 a Consiliului Europei prin voința comună a zece state (Belgia, Danemarca, Franța,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia), rolul acestuia

manifestându-se în special în domeniul social și cultural, și nu economic2. În plan militar,

un moment important a fost marcat de înființarea Uniunii Europei Occidentale - U.E.O.

prin semnarea la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles (modificat prin Acordul de la

Paris din 23 octombrie 1954), conținând clauza angajamentului militar reciproc în caz de

agresiune a unui stat membru3.

Nu lipsite de consistență au fost și demersurile americane - prin lansarea

Planului Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultate după război

(context în care se impune să facem referire la înființarea Organizației Europene de

Cooperare Economică - O.E.C.E.4 la 16 aprilie 1948, concepută ca o structură care să

continue obiectivele propuse de Planul Marshall) sau - în plan politico-militar, prin

constituirea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord - N.A.T.O. în urma semnării

la 4 aprilie 1949 a Tratatului de la Washington.

În replică, statele socialiste din Europa Centrală și de Est, sub influența politicoeconomică

a U.R.S.S., înființează structuri instituționale similare de cooperare economică

- Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - C.A.E.R. în ianuarie 1949, respectiv de

cooperare militară prin semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la Varșovia. Urmare

înlăturării regimurilor comuniste din statele membre și a căderii zidului Berlinului în anul

1989 amintitele organizații internaționale au devenit istorie, fiind desființate în anul 1991.

Un episod tranzitoriu important în procesul de formare a Uniunii Europene l-a

reprezentat constituirea celor trei Comunități europene în cadrul cărora cooperarea

dintre statele membre s-a urmărit a fi una mai eficientă decât cea permisă de organizațiile

internaționale anterior amintite.

Astfel, cunoscut fiind rolul pe care industria cărbunelui și oțelului l-au avut în

declanșarea conflagrațiilor mondiale și urmărindu-se pacificarea intereselor francogermane

în acest sector economic, Jean Monnet (comisar general pentru planul de

modernizare și echipament al Franței) propune ca administrarea pieței sectoriale a

cărbunelui și oțelului să fie realizată prin intermediul unei structuri supranaționale. În

consecință, la 18 aprile 1951 este semnat Tratatul de la Paris privind înființarea

Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Franța, R.F.Germania, Belgia,

Olanda, Luxemburg și Italia, fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani și intrând în

vigoare la 10 august 19525.

Ulterior, la Roma, la 25 martie 1957 se semnează Tratatele privind constituirea

Comunității Europene a Energiei Atomice - C.E.E.A./EUROATOM având ca scop

crearea unei piețe comune nucleare, respectiv cel privind Comunitatea Economică

Europeană care își propunea un obiectiv și mai larg, depășind granițele unei solidarități

economice pur sectoriale și aspirând la o integrare europeană și la formarea unei piețe

unice.

Extinderea Comunităților Europene prin aderarea și a altor state europene a

marcat ultimele decenii ale secolului trecut și continuă și astăzi, confirmând, nu fără

unele eșecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut și

anumite reticențe față de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se

afirma că ar fi un adevărat „cal troian“ al S.U.A. în Europa6 (cu care negocierile au fost

suspendate în 1963, pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând

cu 1 ianuarie 1973, alături de Marea Britanie devin state membre și Danemarca și

Irlanda7, peisajul european devenind astfel, cu referire la ultima țară, „mai puțin omogen,

prin aderarea unui stat cu nivel de trai mai scăzut decât al celorlalte“8. Au urmat apoi

Grecia, începând cu 1 ianuarie 1981, Spania și Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea

celor din urmă determinând (datorită supraproducției de legume și fructe) un dezechilibru

economic temporar. Căderea zidului Berlinului și unificarea Germaniei a fost unanim

acceptat ca un factor de progres politic și de stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1

ianuarie 1995 să devină state membre și Austria, Finlanda și Suedia9. Lărgirea

Comunităților europene prin admiterea de noi membri este și azi un subiect actual al

politicii externe a statelor europene10; epuizând cronologia „lărgirilor europene“, arătăm

că, după semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai

2004 au devenit state-membre încă 10 state (și anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia,

Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005

la Luxemburg să fie semnat Tratatul de aderare al României și Bulgariei, data intrării în

vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie 2007.

Evoluția construcției comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 și

28 februarie 1986 la Luxemburg și Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1

iulie 198711 prin care statele membre, propunându-și drept obiectiv principal realizarea

„pieței interne“12, se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor

la libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Actul unic

european nu a fost decât o etapă intermediară și necesară spre constituirea Uniunii

Europene într-un context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor

comuniste din blocul estic european, unificarea germană).