Dreptul concurenței

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Sectiunea I: SCURT ISTORIC AL COMUNITATILOR EUROPENE

Comunitatile europene , pentru a ajunge la forma actuala de organizare, au parcurs mai multe etape, desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand au aparut categorii de organizatii internationale in domeniul militar (Uniunea Europei Occidentale si N.A.T.O.), in domeniul economic (O.E.C.E. si O.C.E.D.) si politic (Consiliul Europei).

Tratatul de la Roma, incheiat in anul 1959, priveste reunirea organizatiilor din domeniul economic si creeaza institutii comune (Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie). Ulterior, tratatul a fost modificat succesiv, ca urmare a evolutiilor politice survenite in continentul european, pentru a putea adera si alte state la aceste organisme comune.

Din punct de vedere economic, Piata unica s-a realizat prin Actul unic european, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, document in care se prevede definitivarea Pietei unice la data de 31 decembrie 1992. Acest Act este deosebit de important deoarece reglementeaza circulatia libera a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor pe intreg teritoriul Comunitatilor.

La 7 februarie 1992 s-a incheiat Tratatul asupra Uniunii Europene la Maastricht, care modifica tratatele anterioare cu privire la competentele comunitare si cooperarea in domeniul politicii externe si securitatii comune, in domeniul justitiei si al afacerilor interne. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam semnat in 1997, sunt aduse modificari privind simplificarea tratatelor, precum si adaugarea unui Act final, a 13 Protocoale si a 58 de Declaratii comune; sunt reglementate aspecte privind vizele, azilul, emigrarea si alte policitici cu privire la libera circulatie a persoanelor, acquis-ul comunitar si cooperarea politiei si organelor juducuare in materie penala.

Ultima modificare a Tratatelor s-a realizat prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 febuarie 2001, referitor la extinderea Uniunii Europene, precum si la problemele de organizare (componenta Comisiei Europene, ponderea votului in cadrul Consiliului European, Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, apararea comuna si altele).

Sectiunea a II-a: DELIMITARI CONCEPTUALE PRIVIND CONCURENTA

Tratatul de la Roma, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, stabileşte la art. 2 că unul dintre obiectivele Comunităţii Europene este reprezentat de dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activitătilor economice în statele membre, scop în care activitătile comunitare vor include, potrivit art. 3 lit. g, instituirea unui sistem menit să asigure competenţa efectivă în cadrul Pieţei Comune.

Antantele orizontale– constituie o parte din reglementarea privind concurenta pe piaţa economica, sens in care sunt necesare câteva delimitări conceptuale, îndeosebi stabilirea si definirea noţiunilor de concurenta, piaţa relevanta si întreprindere.

Conceptul de concurenta este definit in literatura de specialitate , avându-se in vedere reglementările din legislaţia americana, cea a statelor europene, Tratatul de la Roma si legea romana in domeniu , ca reprezentând „confruntarea dintre agenţii economici cu activitati identice sau similare, exercitata in domeniile deschise pieţei, pentru castigarea si conservarea clientelei, in scopul rentabilizării propriei întreprinderi”.

Totodată, s-a observat ca teoria clasica privind concurenta, bazata pe liberalismul economic, potrivit căreia trebuie asigurata libertate de acţiune agenţilor economici, iar guvernanţii sa elaboreze doar reguli de joc adecvate, nu este aplicabila întrucât nu exista o concurenta pura si perfecta, ci una imperfecta , ajungându-se la concluzia ca prin competiţia economica nu trebuie sa se inteleaga o goana triviala in căutarea profitului individual, ci, înainte de orice, coeziune sociala pentru obţinerea, împreuna, a bunăstării -ca obiectiv comun-, ceea ce presupune recunoaşterea intereselor si drepturilor celorlalţi – rivali, salariaţi sau consumatori.

Concurenta capata concretete prin raportare la un reper fundamental – piata. Piata nu are sensul din limbajul comun, ci se refera la piata de referinta sau piata pertinenta, cu semnificatia „locului teoretic unde se confrunta oferta si cererea de produse sau servicii considerate de cumparatori sau utilizatori ca fiind substituibile intre ele, dar nesubstituibile cu alte bunuri sau servicii oferite” ; cu alte cuvinte, piata relevanta.

În definiţia dată în sistemul nostru de drept de Consiliul Concurenţei, piaţa relevantă este “piaţa pe care se desfăşoară concurenţa cuprinzând un produs sau un grup de produse şi aria geografică pe care acestea se produc şi se comercializează” .

Piaţa relevantă este aşadar o piaţă a produselor sau serviciilor, delimitată geografic. După cum stipulează jurisprudenţa europeană, posibilitatea existenţei concurenţei în condiţiile art. 86 din Tratat trebuie analizată în funcţie de caracteristicile particulare ale produselor în cauză şi prin referire la o arie geografică bine definită în care acestea sunt comercializate .

Pentru a defini piaţa produsului, punctul de pornire îl reprezintă un produs particular, cum ar fi un bun, un serviciu sau un grup de bunuri ori servicii relaţionate, incluzându-se şi bunurile sau serviciile substituibile, în considerarea funcţiilor şi a utilitătii acestora, a abilitătii de a răspunde aceloraşi necesităti, precum şi a preţului. Bunurile şi serviciile interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie considerate ca făcând parte din aceeaşi piaţă.

După cum a arătat Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE), “conceptul de piaţă relevantă presupune faptul că poate exista o concurenţă efectivă între produsele care fac parte din aceasta, ceea ce presupune că există un grad suficient de substituire între toate produsele care fac parte din aceeaşi piaţă în ceea ce priveşte utilitatea lor specifică” .

Toate produsele care, din perspectiva consumatorului, sunt substituibile fac parte din aceeaşi piaţă relevantă. De aceea, produsul iniţial nu defineşte în mod obligatoriu piaţa relevantă, ci aceasta depinde de existenţa substituţilor interschimbabili. În practică, sunt folosite două metode pentru precizarea pieţei produsului:

-teoria substituibilităţii în consum, care presupune că produsele sau serviciile trebuie să fie substituibile pe latura cererii, din perspectiva cumpărătorului;

-teoria substituibilităţii în producţie, ceea ce înseamnă că pe latura ofertei piaţa include numai producătorii care realizează produsul în cauză sau care îşi pot modifica producţia cu cheltuieli minime, pentru a oferi produse de substituire.

Master "Dreptul Afacerilor", Univ Valahia Tgv.