Drept și Legislație în Asistență Socială

Cultura juridică şi activitatea de asistenţă socială

1. 1. Rolul şi importanţa disciplinelor juridice în formarea asistenţilor sociali

Dacă ar fi să definim sau să caracterizăm societatea noastră, acum, pe moment, fără ca nici măcar să ne punem problema criteriilor pe baza cărora ar trebui să facem o astfel de valorizare, am fi tentaţi să exprimăm sintagma bine cunoscută: “suntem în faza finală a tranziţiei la economia de piaţă”. Ei bine, vom fi, datorită acestei stări în care ne aflăm, în faţa unei alte dileme, din multe altele – şi ne vom putea pune unele întrebări şi anume: ce facem cu valorile consacrate ale umanismului socialist, cele care se referă la comportamentul social? Se vor mai ajuta oamenii între ei, “reciproc” la nevoie? Sunt întrebări care se pot raporta numai la individ.

În procesul socializării, între normele lui de conduită, pe care individul şi le impune, sunt integrate şi aşa–numitele norme ale responsabilităţii sociale. Responsabilitatea socială este concretizată şi prin comportamentul prosocial, intenţionat realizat în afara obligaţiilor profesionale, orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor sociale, fără aşteptarea unei recompense externe . Un astfel de comportament poate fi caracteristic numai “tipului de personalitate altruistă”, a unei persoane privită în individualitatea ei, adică a unei persoane fizice . Dar în societatea fondată pe economia de piaţă, pe concurenţă, “egoismul este considerat normal, iar altruismul deviant” . Poate chiar această ultimă afirmaţie ne pare şi ea abruptă. Cert este că problema muncii sociale nu o putem lăsa numai în competenţa unor indivizi altruişti, cu comportament prosocial, oricât de mare ar fi numărul acestora.

Oamenii sunt la nevoie datorită unor cauze . Aceste cauze trebuie identificate şi înlăturate sau cel puţin consecinţa lor trebuie să fie atenuată. Aceasta o pot face cel mai bine, cei pregătiţi în acest sens şi anume pedagogii şi asistenţii sociali. Până când asistenţa socială (şi pedagogia socială), în noua sa accepţiune, îşi va construi propria teorie, şi îşi va defini conceptul, acceptându-se de fapt că ea poartă “o denumire nouă pentru o realitate veche” suntem conştienţi că este nevoie ca munca socială, întreruptă în România perioadei totalitariste, trebuie reluată la noi parametri calitativi, ce vor putea fi asiguraţi, în principal prin pregătirea în cadrul universităţilor fie de drept public, fie de drept privat. Astfel, responsabilitatea socială (şi aici ar trebui să facem înainte de toate, deosebirea între conceptele de societate şi social, care încă mai creează confuzii pentru a avea un consens în privinţa obiectului profesiunii de asistent social) va fi transferată, în marea parte a conţinutului ei, celor specializaţi, celor cu capacitate profesională deplină, capacitate pe care o putem defini ca fiind “aptitudinea de a exercita un drept, de cei ce posedă acest drept, de exercitare a profesiei” .

Cunoştinţele profesionale ale asistentului social sunt atrase, în mare parte, din profesii ce pot fi exercitate numai de cei specializaţi în domeniu ca de pildă, medici, sociologi, psihologi, jurişti. Varietatea, volumul cunoştinţelor necesar de a fi însuşite în vederea exercitării activităţilor de asistenţă impun reconsiderarea noţiunii de capacitate profesională. Considerăm că pentru a califica o persoană că dispune de capacitate profesională deplină (într-un anumit domeniu profesional) este necesară o analiză cu privire la existenţa celor două condiţii esenţiale şi indispensabile, şi care trebuie a fi întrunite cumulativ 1. cunoştinţe de specialitate; 2. vocaţie profesională. Competenţa trebuie să fie un criteriu de apreciere tehnic şi moral a valorii profesionale. Transferând consideraţiile de mai sus în domeniul asistenţei sociale – constatăm, cu titlu de notorietate, faptul că evaluarea cunoştinţelor de specialitate în domeniu este în acord cu exigenţele profesiei. Problema se pune cu privire la vocaţia profesională în domeniul pe care asistentul social îşi va desfăşura activitatea. Este acceptată ideea că şansele maxime de realizare ale unui statut profesional sunt legate de existenţa vocaţiei – prin care înţelegem “chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune” . De asemenea dacă ne referim strict la formarea pedagogului social “nu este nici măcar admisibil ca funcţia de educator să poată fi îndeplinită de către cineva care nu prezintă garanţii speciale, asupra cărora numai statul poate să judece” .

Este necesar să conştientizăm factorii de răspundere implicaţi în formarea profesională de importanţa evaluării vocaţiei profesionale a candidaţilor la calitatea de lucrător social - la un anume reper temporal al parcursului formării profesionale – şi dacă ne vom găsi în lipsa capacităţii vocaţionale a celor care deja se află în exerciţiu, cum se va realiza evaluarea profesională a acestora?

Vocaţia profesională se găseşte la intersecţia cerinţelor vieţii sociale cu cele ale profesiunii. Obiectul muncii educative este omul – “or, când este vorba de om nu se admite nici cel mai mic procent de rebuturi” . Rigorile impuse de deontologia profesiunii nu pot avea teren favorabil în lipsa predispoziţiei pentru aceea profesie. Deontologia cuprinde şi norme juridice (imperative) – şi atunci când vorbim de libertate în stabilirea conduitei profesionale, trebuie să se înţeleagă libertatea de a formula şi realiza un scop conform năzuinţelor progresiste din societate în privinţa idealului uman. Etica nu trebuie să se preocupe numai cu ceea ce este ci este mai important să se ocupe de ceea ce trebuie să fie. Moralitatea are nevoie de postulate ale raţiunii – pentru că, democraţia nu poate fi realizată decât pe terenul normativităţii, a legislativului. „Prinsă în relaţia tensională dintre dreptul disciplinar şi etica profesională, deontologia ni se înfăţişează ca o disciplină al cărei obiect de studiu se constituie la confluenţa dreptului cu morala. Sarcina ei principală este de a stabili principii, reguli şi norme de conduită profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate de exercitarea unei profesiuni: relaţiile interne, specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii direcţi/indirecţi ai serviciilor/bunurilor realizate” .

Rolul de lucrător social, cu toate că încă nu a primit de la început imaginea şi poziţia socială cuvenită este de o deosebită importanţă pentru societate . Poziţia şi statutul social al lucrătorului social, din momentul în care au fost recunoscute şi cuprinse în nomenclatorul de funcţii al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei determină desfăşurarea unui rol instituţional, care va putea fi “jucat” numai dacă se va cunoaşte repertoriul. Repertoriul, va fi complet dacă va cuprinde toate noţiunile prin care rolul va putea fi bine jucat. În acest caz, vom apela la conţinutul programei universitare în care vom încorpora noţiunile necesare bunei desfăşurări a viitoarei activităţi în domeniul specific vizat.