Drept și Acquis Comunitar

Capitolul I. Scurt istoric asupra constituirii Comunităţii şi Uniunii Europene

I.1. Naşterea ideii de Europa unită

Originile ideii de unitate a Europei pot fi identificate încă în Antichitatea sclavagistă, în cuceririle romane, care, după unii autori, au fost motivate de astfel de tendinţe.

În spiritul ideii de unitate europeană trebuie privite şi încercările de refacere a graniţelor fostului Imperiu Roman, mai ales dacă avem în vedere eforturile lui Carol cel Mare de a finaliza aceasta idee.

Dar, atât Carol cel Mare, cât şi succesorii săi, s-au dovedit incapabili de a realiza unitatea europeană. Conflictele religioase, economice, politice, etc., au divizat Europa făcând loc la două doctrine ireconciliante: cea a unităţii pontificale şi cea a unităţii imperiale. Cu toate acestea, nu au lipsit şi alte încercări de refacere a unităţi europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizaţie europeană bazată pe acelaşi mod de a gândi, de a simţi şi acţiona. Apare, astfel, o nouă realitate politică pe plan european care "îşi impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă Europa modernă: puterea statelor suverane”.

În epoca modernă, însă, ideea de unitate a Europei a fast abandonată în avantajul ideii de divizare a continentului, nu numai din punct de vedere politic, dar şi religios şi economic. Apar acum statele suverane, cu graniţe care devin nu numai criterii de separare geografică dar şi lingvistică, economică, socială etc.

De aceea, Europa secolului al XIX-lea este un continent divizat cu tendinţe contradictorii: de declin şi descompunere a unor state (Franţa, Austria), de cristalizare şi recompunere a altora (Germania, Italia). Se adaugă apoi revoluţia industrială, progresele ştiinţifice şi tehnice, ideile naţionaliste care accentuează divizarea, prevestind evenimentele începutului sec. XX. Sistemul de alianţe constituit acum, fondat pe interese contradictorii şi pe un echilibru precar, se modifică în funcţie de circumstanţele politice şi de altă natură.

Dincolo de aceste interese contradictorii, poate fi desluşită o comunitate de viaţă culturală, artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi răspândire a cunoştinţelor. Este ilustrativă, în acest sens, "Revista Statelor Unite Europene" editată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo şi Garibaldi .

Ideea unităţii europene rezultă şi dintr-un proiect al "Statelor Unite Europene" propus şi luat în dezbatere de Congresul de Ştiinţe Politice ce a avut loc la Paris în anul 1900.

Fragmentarea politică a Europei, diversele încercări de stăpânire politică, n-¬au subminat comunitatea de civilizaţie bazată pe elemente de tradiţie, limbă, credinţă, organizare politică, cultură. De aceea, primul război mondial găseşte o Europă în dublă ipostază. cea comunitară prin elementele comune amintite şi cea a statelor naţionale.

I.2. Unitatea europeană în perioada interbelică

După primul război mondial, ideea de unitate europeană prinde contur în intenţiile contelui Condenhove Kalergi făcute publice prin lucrarea "Pan - Europa" în 1922 şi în care se preconiza constituirea unei federaţii europene prin abandonarea suveranităţii naţionale a statelor . S-a iniţiat, de asemenea, sub patronajul contelui, o mişcare în favoarea constituirii unei Uniuni Pan Europene a cărei susţinători s-au întrunit la Viena¬ (1929) într-un congres care a reunit un număr impresionant de ţări participante.

Manifestul Pan European, bazat în primul rând pe înţelegerea dintre Germania şi Franţa, schiţa principalele coordonate ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii, suveranităţii şi securităţii confederale, crearea unei alianţe militare, înfăptuirea uniunii vamale, stabilirea unei monede comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, respectarea civilizaţiilor fiecărui stat, protejarea minorităţilor naţionale, iar pe plan internaţional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societăţii Naţiunilor.

Reprezentativă pentru acea vreme şi pentru materializarea ideii de comunitate europeană, este şi lucrarea danezului Heerfordt, "Europa comunis” în lumina căreia se profila un stat federal european al cărui sistem instituţional se apropia de cel existent în prezent: o adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal răspunzător în faţa adunării.

A urmat, apoi, propunerea remarcabilului om politic A. Briand în sensul constituirii unei legături federale între popoarele europene, care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale naţiunilor respective. Propunerea lui A. Briand (7 septembrie 1929) în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene, a avut un ecou favorabil în rândul unor state europene, fiind însă primită cu rezerve de alte state europene şi respins de Marea Britanie. Însărcinat să aprofundeze această propunere, guvernul francez a prezentat în 1930 un "Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană" care, suprapunându-se crizei din perioada anilor 1929-1930 şi ascensiunii lui Hitler, nu s-a mai aplicat. Ideile proiectului, evoluate pentru acea perioadă, au renăscut ulterior, oferind suportul terminologic al limbajului comunităţii europene: piaţă comună, uniune vamală, circulaţia mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor etc.

A existat, însă, şi o altă idee de unitate europeană bazată pe politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, o politică de forţă, violenţă, voinţă unilaterală. Această orientare a stimulat în contrapondere concepţia de unificare a Europei pe baza statelor europene, independente, pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni.

Susţineau concepţia de federalizare a Europei, mişcări precum: Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altero Spinelli şi Ernesto Rossi; mişcarea "Combat" din Franţa (1941) având ca fondatori pe Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet ş.a. În unele concepţii federalizarea Europei trebuia să se realizeze în mai multe etape: o uniune economică, urmată de uniunea politică.

În 1944, la Geneva s-a desfăşurat o reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani nazişti, urmată de alte câteva reuniuni care au elaborat un proiect de declaraţie al rezistenţei europene. Este "primul act politic al federaliştilor europeni şi primul apel la coordonarea mişcărilor de rezistenţă”.

Pentru reuşita acestei mişcări s-a creat un birou permanent de coordonare pentru eliberarea ţărilor aflate sub ocupaţie nazistă şi pentru constituirea unei "Uniuni Federale a Popoarelor Europene” .

Marcată puternic de conjunctura celui de-al doilea război mondial şi de consecinţele sale pe plan european, Uniunea Federală a Popoarelor Europene trebuia să aibă un guvern responsabil în faţa popoarelor, armată plasată sub ordinele acestui guvern şi care să exc1udă orice armată naţională, precum şi un tribunal suprem. Germania şi aliaţii săi erau obligaţi la reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost afectate de război. La toate acestea se adăuga obligaţia Germaniei de dezarmare totală şi supunerea ei unui control federal european.

I.3. Unitatea europeană după al doilea război mondial

După experienţa a două războaie devastatoare, “europenii au început să se gândească mai profund la necesitatea şi posibilitatea realizării unităţii lor pe cale paşnică”.1 Căutând să iasă din impas, guvernele democratice din occident, hotărâte să nu mai repete greşelile trecutului, au optat definitiv, pentru soluţia integrării lor economice şi politice. Renaşte acum ideea uniunii europene2 şi un "puternic curent spre o politică intenaţională care să fie capabilă să oprească un alt război mondial şi care să întărească economic Europa în faţa Americii, a început să se dezvolte.