Originea Dreptului parlamentar se considerã cã este .Manualul. lui T.Jeferson,
elaborat de acesta ca preºedinte al Senatului SUA, în care a reunit practicile consacrate
în activitatea adunãrii.
Dupã unii autori (prof.I.Deleanu), originile Dreptului parlamentar se regãsesc în
regulile ce configurau activitatea diferitelor adunãri reprezentative, începând cu
Senatul roman, continuând cu Parlamentul englez medieval, cu Dieta polonezã, cu
Parlamentul francez înainte de Revoluþia francezã etc.
În realitate, Dreptul parlamentar este consecinþa formãrii Parlamentelor în sensul
modern al termenului, adicã atunci când acestea:
- au cãpãtat un rol prioritar în cadrul regimului politic, în dauna monarhiei (ce s-a
transformat în monarhie constituþionalã) sau în cadrul regimului republican, devenind
sediul suveranitãþii (aºa numita suveranitate parlamentarã, dominantã în secolul XIX
în numeroase þãri);
- Guvernul (cabinetul) a apãrut ca o nouã autoritate în cadrul puterii executive,
separatã de ºeful statului, iar rãspunderea sa politicã faþã de Parlament, indiferent de
faptul cã este numit exclusiv de Parlament sau doar de ºeful statului, pe baza unei
prezumþii de încredere, a fost decisivã pentru formarea ºi caracterizarea regimului
parlamentar;
- s-a constituit sistemul reprezentativ ºi, în cadrul acestuia, pluralismul politic,
Parlamentul devenind locul de înfruntare ºi agregare a intereselor ºi reprezentãrilor ce
îºi disputã întâietatea în societate, prin intermediul opiniei publice ºi a celor care o
formeazã în cadrul mass-media.
Evoluþia parlamentarismului a fost de la suveranitatea parlamentarã la
Parlamentul raþionalizat, îndeosebi dupã al doilea rãzboi mondial. Unul din aspectele
definitorii în acest sens este evoluþia de la fetiºismul legii, când aceasta era
incontrolabilã ºi incontestabilã, un ecran opac între Parlament ºi societate, la controlul
constituþionalitãþii legii, când aceasta devine transparentã, controlabilã în ce priveºte
legitimitatea sa constituþionalã ºi, deci, în mod legitim contestabilã.
Locul Dreptului parlamentar în sistemul de drept românesc
Dreptul constituþional reglementeazã locul ºi rolul Parlamentului în regimul
politic constituþional, precum ºi relaþiile sale cu celelalte autoritãþi publice
(bicameralismul, caracterul de autoritate suprem reprezentativã a Parlamentului ºi de
unicã autoritate legiuitoare etc.), pe când Dreptul parlamentar reglementeazã
activitatea parlamentarilor în cadrul Parlamentului, ca ºi funcþionarea internã a
acestuia, adicã modul de executare în Parlament a mandatului parlamentar. De aceea,
dreptul parlamentar este o subramurã a dreptului constituþional, cum sunt ºi dreptul
electoral sau justiþia constituþionalã.
Dreptul constituþional, în cadrul doctrinei profesorului Louis Favorieu privind
conþinutul acestuia, este format din dreptul constituþional substanþial, cuprinzând
drepturile ºi libertãþile fundamentale, esenþiale în definirea statutului cetãþeanului ºi a
relaþiei sale cu statul, dreptul constituþional instituþional, definind autoritãþile (organele)
statului, ºi dreptul constituþional normativ, privind sistemul juridic.
Din acest punct de vedere, dreptul parlamentar este o subramurã a dreptului
constituþional instituþional ºi normativ. Faþã de dreptul constituþional substanþial el
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
