Drept Internațional Public

Îşi are originea în dreptul roman.

Studiază:state, cetăţenie, suveranitate, tratate.

Noţiunea dreptului internaţional public şi natura sa.

În sens larg dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Societatea internaţională este formată din mai multe elemente: din state, acestea sunt purtătoare de suveranitate şi îşi asumă nemijlocit anumite drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele; organizaţiile interguvernamentale şi entităţile nestatale a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii decurg din voinţa statelor.

Statele stabilesc în cadrul cooperării dintre ele structuri internaţionale, în diferite domenii, imprimând astfel elemente de solidaritate în cadrul societăţii internaţionale.

În sec.XIX – XX, societatea internaţională în cadrul căreia s-a dezvoltat conceptul de societate internaţională clasică se compunea dintr-un număr redus de state, relativ omogene din punct de vedere la raportului de putere într-un regim politic-economic.

Astăzi, societatea internaţională conţine un număr mare de state, acestea fiind eterogene.

Mai exact conţine entităţi anume, organizaţii internaţionale, interguvernamentale, popoare, mişcări de eliberare naţională.

Raporturile din cadrul societăţii internaţionale sunt denumite relaţii internaţionale (RI), iar acestea desemnează mai multe categorii de raporturi sociale care au ca trăsătură comună faptul că depăşesc limitele unui stat.

Sunt două mari categorii de raporturi:

a) raporturi dintre state şi raporturi dintre state şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale;

b) raporturi la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state.

Dreptul internaţional public reglementează doar relaţiile dintre state şi celelalte entităţi.

Raporturile sociale nu pot exista în afara unui sistem de norme care să le guverneze.

Procesul constituirii şi aplicării acestor norme echivalează cu ordinea juridică.

Dreptul internaţional public ca factor de organizare socială, răspunde nevoii de a reglementa relaţiile internaţionale şi de a satisface nevoile comune ale membrilor societăţii internaţionale.

Astfel se poate vorbi despre o ordine juridică internaţională.

Distincţia între dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional public nu reglementează orice raport juridic care conţine un element de extranietate, (împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită cărei acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept).

Dreptul internaţional privat este ansamblul de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoanele fizice şi juridice, conţinând elemente de extranietate. Din aceste motive pot apărea uneori conflicte de legi în dreptul internaţional public, iar normele dreptului privat reglementează aceste conflicte de legi.

Trăsăturile specifice dreptului internaţiuonal public.

Datorită egalităţii din punct de vedere juridic a statelor , dreptul internaţional public prezintă unele praticularităţi.

1. Lipsa unui organ suprastatal cu atribuţii legislative.În dreptul intern puterea legislativă se realizează de parlament care elaborează legile, acestea fiind obligatorii pe teritoriul statului respectiv şi pentru toate subiectele de drept ( pers.fizice şi juridice) cuprinse în ordinea juridică a acelui stat. Pentru elaborarea normelor dreptului internaţional public, nu există un organ cu atribuţii legislative (superior statelor). La elaborarea acestor norme iau parte aceleaşi state sau grupări de state, care devin destinatarele normelor pe care le-aum elaborat.

Statul este autor şi subiect al normei de drept.

Dreptul internaţional public este un drept de coordonare în timp ce dreptul intern este un drept de subordonare.

De cele mai multe ori, procesul de elaborare de către state aunor norme internaţionale se desfăşoară în cadrul unor conferinţe internaţionale convocate în acest scop.

2. Aplicarea normelor în ordinea juridică internaţională nu există în general, în cadrul unor autorităţi ale administraţiei publice, constituite pentru urmărirea executării normelor, aşa cum există de regulă, în cadrul unui anumit stat.

Structurile în cadrul cărora se elaborează normele de drept internaţional sunt de cele mai multe ori aceleaşi care au atribuţii de a urmări aplicarea acestor norme.

3. Controlul executării normelor. Nu există un sistem de organizare judecătorească cu competenţă generală şi obligatorie care să intervină şi să aplice sancţiuni atunci când normele nu sunt respectate.

4. Încadrarea dreptului internaţional în concepul internaţional de drept.

Pornind de la cele trei particularităţi anterioare se ajunge la ipoteza că dreptul internaţional este lipsit de forţă juridică, ceea ce înseamnă că el nu este o ramură distinctă de drept şi este calificat ca un drept internaţional primitiv, imperfect şi incomplet, deoarece dreptul internaţional, exprimă în fapt doar cerinţele morale, internaţionale..

În procesul de apelicare a normelor de drept internaţional, mijloacele de constrângere pentru impunerea acestora nu sunt identice cu cele din dreptul intern, însă funcţia principală, atât a dreptului internaţional , cât şi a dreptului intern este aceea de a prescrie reguli de conduită elaborate de state sau de entităţi sociale competente în acest domeniu.