Drept Internațional

Teritoriul de stat şi domeniul internaţional public

Teritoriul reprezintă spaţiul geographic asupra căriua un stat îşi exercită suveranitatea exclusivă. Teritoriul reprezintă o premisă materială a existenţei statului; el defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane. Teritoriul de stat cu toate componentele sale se află sub autoritatea exclusivă a acelui stat. Această autoritate este denumită suveranitate teritorială, fiind elementul central al suveranităţii de stat.

Elementele componente ale teritoriului

Teritoriul de stat este format din solul, subsolul, apele şi coloana da aer situată deasupra acestora.

Partea terestră este alcătuită din uscatul aflat sub suveranitatea unui stat, indiferent unde este situată geografic (părţi de teritoriu separate între ele, enclave etc.). asupra subsolului, statul are drept de exploatare exclusivă a resurselor acestuia, fără limite de adâncime.

Partea acvatică cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor, radelor, băilor, marea teritorială.

Spaţiul aerian este şi el un element component al teriroriului supus în totalitate suveranităţii statului.

Limitele teritoriului de stat (frontierele)

Frontierele sunt linii reale sau imagina¬re, trasate între diferite puncte pe suprafaţa pământului, care despart teritoriul unui stat de teritoriile altor state, de marea liberă, în adâncime până la limita accesibilă tehnicii, iar în înălţime până la spaţiul cosmic.

Frontierele între statele vecine se stabilesc de regulă prin tratate, în timp ce frontierele maritime se stabilesc prin legislaţia internă a statelor riverane. Ele reprezintă, în esenţă, limita juridică a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

Clasificarea frontierelor

a) Din punct de vedere geografic frontierele de stat pot fi naturale şi geometrice.

-Cele naturale sunt stabilite în funcţie de particularităţile geografice - albii şi râuri, înălţimi de munţi, văi, litoralul mării.

-Cele geometrice sunt linii drepte, care despart unele state. Din considerente practice frontierele se abat adesea de la liniile drepte pentru a nu despărţi o localitatea de sursele de apă, pentru a nu scinda o localitate sau o clădire, dar şi din cauza unor fenomene naturale, (ridicări sau scufundări de terenuri).

Mai rar întâlnim frontiere astronomice — pe paralele sau meridiane geografice (o porţiune între SUA şi Canada, frontiera dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud, de paralela 38 latitudine nordică şi meridianele care despart sectoarele polare arctice).

b) După elementele de teritoriu pe care le despart, frontierele pot fi: terestră, fluvială, maritimă şi aeriană.

1.-Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state, putând fi geometrică sau naturală.

2. -Cea fluvială separă teritoriile a două state, pe un curs de apă şi se stabileşte în funcţie de particularităţile apelor de frontieră. În cazul fluviilor nenavigabile, linia frontierei urmează linia mediană a cursului de apă. In cazul fluviilor navigabile, linia de frontieră este linia talvegului (şenalului navigabil), sau a adâncurilor celor mai mari. Când fluviul îşi schimbă talvegul, linia frontierei se fixează pe noul talveg. Dacă fluviul are mai multe braţe, frontiera se fixează pe braţul principal.

În cazul în care se schimbă poziţia albiei, frontiera rămâne, în principiu, pe locul albiei vechi, iar fluviul devine apa interioară a statului pe teritoriul căruia şi-a mutat albia.

Pe podurile care leagă două state, frontiera se stabileşte la mijlocul podului, dacă între cele două state nu intervine altă înţelegere; la fel în cazul barajelor pe apele de frontieră.

De obicei, frontiera pe ape se stabileşte prin acorduri convenite între statele

riverane.

3.-Frontiera maritimă este limita exterioară a apelor teritoriale (mării teritoriale), de până la 12 mile de la liniile de bază stabilite prin legislaţia internă, iar pentru statele vecine o linie trasată prin înţelegere, conform unor reguli de delimitare bazate pe echidistanţă, echitate, linia generală a ţărmului şi alte criterii.

4.Frontierele aeriene sunt liniile perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

Stabilirea frontierei se realizează prin tratate, în două faze:

— delimitarea, care constituie precizarea direcţiei generale a frontierei,

urmată şi de o scurtă descriere a traseului, care este fixată şi pe hartă, anexată la tratat;

— demarcarea, care constă în fixarea în teren a liniei frontierei potrivit

tratatului.

Dacă delimitarea este o operaţiune de negociere, demarcarea se efectuează de comisii mixte, formate din reprezentanţii statelor părţi, care fixează traseul liniei de frontieră pe baza tratatului şi semnele de demarcare — stâlpi de metal, beton, lemn, copaci, ridicări de pământ, geamanduri. Comisiile întocmesc şi documente speciale de demarcare — procese verbale de descriere a traseului, hărţi j ale frontierei, procese verbale de descriere a semnelor, fotografii sau scheme ale anumitor porţiuni sau semne de frontieră.