Drept Comunitar

Condiţiile existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, privite în toată complexitatea lor, au stat în mod hotărâtor la baza apariţiei Comunităţilor Europene.

Cooperarea europeană se va dezvolta în trei etape şi pe trei planuri diferite:

pe plan economic, odată cu planul Marshall şi crearea în 1948 a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (O.E.C.E.), care ulterior s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.),

pe plan diplomatic şi militar (Pactul de la Bruxelles şi Pactul Atlanticului de Nord)

pe plan politic şi parlamentar (Consiliul Europei).

Cooperarea economica

La 5 iunie 1947, într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard, secretarul de stat american George Marshall propunea un plan de ajutor economic pentru Europa. Propunerea americană se adresa tuturor ţărilor europene, deci şi Uniunii Sovietice şi ţărilor din Estul Europei.

În 1947, U.R.S.S. refuză participarea la planul Marshall, atât pentru sine, cât şi pentru statele aflate sub influenţa sa, aşa încât acest ajutor a fost destinat în final doar statelor vest-europene, fapt ce nu a făcut decât să accentueze ruptura dintre Estul şi Vestul Europei.

Pentru punerea în practică a programului de ajutor economic, şi nu numai, s-a decis constituirea în 1948 a unui organism de cooperare economică europeană - Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.) – având sediul la Paris.

Prin semnarea Convenţiei ce a stat la baza acestei organizaţii, statele membre se angajau să dezvolte cooperarea reciprocă, să diminueze restricţiile din schimburile comerciale şi monetare, să cerceteze posibilitatea constituirii unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb, să-şi stabilizeze monedele naţionale, să utilizeze mai bine mâna de lucru disponibilă.

Cooperarea militara

Prin Tratatul semnat la Bruxelles la 17 martie 1948 de către cinci ţări europene (Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg), au fost reamintite valorile esenţiale ale civilizaţiei occidentale care merită să fie apărate: drepturile omului, libertăţile, principiile democratice → s-a afirmat dorinţa de cooperare pentru reconstruirea economiei europene şi pentru asigurarea securităţii, fiind instituit un sistem de asistenţă reciprocă în cazul unei agresiuni armate în Europa.

Tratatul de la Bruxelles a reprezentat actul de naştere al unei organizaţii internaţionale: Uniunea Europei Occidentale, care a constituit prima etapă de cooperare europeană în toate domeniile, în principal diplomatic şi militar, dar şi economic, social şi cultural, fiind constituite în acest sens comitete specializate.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O) a luat naştere prin semnarea Tratului de la Washington la 4 aprilie 1949 de către cele cinci semnatare ale Pactului de la Bruxelles cărora li se adaugă SUA şi Canada, iar mai târziu Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi Italia. De acum înainte apărarea Europei va fi organizată la nivelul Atlanticului de Nord şi va beneficia de un masiv ajutor militar şi economic din partea SUA.

Cooperarea politica

la 5 mai 1949 este creată o nouă organizaţie europeană – Consiliul Europei – al cărei sediu a fost stabilit la Strasbourg. Statutul acestei organizaţii afirmă ataşamentul statelor membre faţă de “valorile spirituale şi morale care reprezintă patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor libertăţii individuale, libertăţii politice şi supremaţiei dreptului, principii pe care se fundamentează toate democraţiile veritabile”. Statele membre se angajau de asemenea să respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Scopul Consiliului Europei era de “a realiza o uniune mai strânsă între statele membre pentru păstrarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun şi pentru favorizarea progresului lor economic şi social”.

Competenţele acestui organism erau generale: economice, sociale, culturale, ştiinţifice, juridice şi administrative. Competenţele relative la apărarea naţională sunt excluse deoarece membrii Alianţei Atlanticului de Nord voiau să-şi păstreze competenţa exclusivă în acest domeniu.

Cât priveşte mijloacele de acţiune ale Consiliului Europei, acestea se restrângeau la procedee diplomatice care vizau o convergenţă a eforturilor guvernamentale, fără să se ia vreo măsură concretă.

Analizând organismele menţionate, observăm că ele prezintă următoarele inconveniente:

nu reuneau aceleaşi state europene;

participau şi state neeuropene care deţineau uneori chiar poziţia dominantă (cum este cazul SUA în cadrul NATO);

aveau de multe ori aceleaşi scopuri politice, economice, culturale şi de securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente.

Aşadar, aceste mecanisme nu răspundeau nevoilor Europei, mai ales sub raport economic, dar şi pentru a rezolva problema europeană în complexitatea ei. Astfel, se conturează tot mai mult necesitatea constituirii unei comunităţi care să răspundă problemelor Europei Occidentale.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Încă din 19 decembrie 1946, cu prilejul celebrului discurs ţinut la Zurich, Winston Churchill arătase că rezolvarea problemelor şi viitorul Europei rezidă în reconcilierea dintre Franţa şi Germania, idee care nu era nouă, însă la acea dată părea foarte greu de realizat.

Deci trebuia găsită o formulă nouă care să permită un control internaţional asupra industriei grele a unei Germanii care începea să-şi redescopere personalitatea politică; să găsească o bază solidă şi realistă pentru colaborarea franco-germană; să dezvolte construcţia europeană mai eficient decât în cazul O.E.C.E. în scopul integrării Germaniei în Europa Occidentală; să prevină o posibilă criză a economiei europene printr-o acţiune colectivă în domeniul industriilor de bază; să caute să atenueze tensiunile internaţionale.

Soluţia a fost dată de Robert Schuman, care urmărea încetarea pentru totdeauna a rivalităţii franco-germane, şi de Jean Monnet, care se gândea la o reorganizare a economiei europene, economia franceză neputându-se dezvolta armonios în condiţiile în care cea europeană nu era prosperă.

Cum în organizarea europeană nu s-a putut pleca de la o bază franco-britanică, Monnet şi-a îndreptat atenţia spre crearea unei baze franco-germane, date fiind şi numeroasele declaraţii ale cancelarului Adenauer. Dar în perioada respectivă nu se putea proceda la o fuziune economică totală, ci trebuiau alese anumite sectoare de bază, bine determinate, astfel că opţiunea lui Jean Monnet a fost industria cărbunelui şi oţelului.

Alegerea este justificată de faptul că în acea epocă cărbunele era considerat “pâinea industriei”, fiind în continuare cea mai importantă sursă de energie, iar prin punerea în comun a producţiei de cărbune erau eliminate dificultăţile cu care se confrunta economia franceză şi era înlăturat controlul concernelor Ruhr în acest domeniu. În ceea ce priveşte oţelul, acesta avea o importanţă psihologică considerabilă deoarece el constituia materia primă de bază în industria de armament; astfel că prin punerea în comun a producţiei celor două materii de bază devenea imposibilă izbucnirea unui nou război între Franţa şi Germania.

declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, declaraţie care conţine în fapt Planul Schuman ce a stat la baza semnării la 18 aprilie 1951 la Paris a Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat intrat în vigoare la 25 iulie 1952 şi a cărui durată (teoretică) este de 50 de ani.

Proiectul Schuman se bazează pe o serie de principii:

punerea în comun a producţiei a două materii de bază: cărbunele şi oţelul ;

crearea unei pieţe comune pentru statele membre ;

imposibilitatea materială a izbucnirii unui nou război mondial în zonă ;

construirea comunităţii ca o solidaritate de fapt, inspirată de un pragmatism prudent ;

se dă câştig de cauză integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în raport cu cea politică.

Acestui proiect se alătură alte patru state : Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care împreună cu Franţa şi Germania vor deveni membri fondatori ai primei comunităţi, aceea a cărbunelui şi oţelului

Fundamentul economic al Tratatului de la Paris se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise :

a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor ;

b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului ;

c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state, în orice formă ar fi ele;

d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.

Suport De Curs Anul Ii Administratie Publica