Drept Comunitar

CAPITOLUL I –DEZVOLTAREA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Obiectiv general

Obiective operaţionale

Bibliografie selectivă

Temă de reflecţie

Teste

Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

1.1 TENTATIVELE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ANTERIOARE SEMNĂRII TRATATELOR COMUNITARE

1.2 CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1.3 CREAREA UNIUNII EUROPENE

Obiectiv general: Cunoaşterea etapelor pe care le-a parcurs construcţia europeană până la apariţia Uniunii Europene şi a factorilor care au determinat această evoluţie.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind constituirea Comunităţii Europene şi a Uniunii Europene.

1.1. TENTATIVELE DE UNIFICARE EUROPEANĂ ANTERIOARE SEMNĂRII TRATATELOR COMUNITARE

1. Ideea europeană în prima jumătate a secolului XX

Izbucnirea primului război mondial şi evenimentele produse în timpul acestuia au făcut ca, la sfârşitul războiului să se înregistreze o înrăutăţire a situaţiei statelor vestice, mai puţin a Angliei, care au devenit conştiente de fragilitatea relaţiilor dintre ele. În acelaşi timp, America iese din starea de izolaţionism, preşedintele Wilson implicându-se activ în materializarea ideii de unificare europeană, ca parte componentă a procesului de unificare mondială. Existau practic, în acest context, două state care dominau din punct de vedere politic: SUA şi URSS.

Două sunt concepţiile cu privire la construcţia Europei care se manifestă în această perioadă. Prima dintre acestea pleacă de la principiile cooperării interguvernamentale clasice în care suveranitatea statală nu este afectată, iar cea de-a doua are în vedere o depăşire a acestei suveranităţi printr-un proces de unificare, de integrare. Oamenii politici ai vremii susţin mai degrabă prima dintre aceste concepţii, cea de-a doua, în mod evident federalistă, fiind susţinută de autori care nu au un rol politic decizional.

Prin înfiinţarea Ligii Naţiunilor se constituie cadrul propice pentru promovarea ideilor federaliste. Pe linia acestei concepţii, contele Richard Graf Coudenhove Kalergi publica la Viena, în 1922, după Tratatul de la Saint-Germain, manifestul „Pan Europa”, în care arată că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”, şi că declinul Europei este o consecinţă a declinului ei moral. Mişcarea pan-europeană urmăreşte crearea unei păci europene durabile şi înlocuirea Europei destrămate cu o Europă liberă şi federativă.

Sub preşedinţia contelui Coudenhove-Kalergi în 1926 se reuneşte la Viena un Congres la care au participat 2000 de reprezentanţi din 24 de state, în urma căruia se înfiinţează Uniunea Pan-europeană. Proiectul de Pact Pan-european al contelui Kalergi avea în vedere crearea unei organizaţii a statelor europene sub numele de „Statele federale europene”, cetăţenii statelor federale urmând să devină în acelaşi timp şi cetăţeni europeni. Această federaţie a statelor europene, ale cărei organe erau Consiliul, Adunarea şi Curtea federală (şi care urma să obţină recunoaşterea şi sprijinul SUA şi al URSS) era fondată pe abandonul de suveranitate consimţit de statele membre.

Datorită numărului important de state participante şi a obiectivelor propuse (între care amintim garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii, realizarea uniunii vamale, instituirea unei monede comune, respectarea civilizaţiei fiecărui stat, dezvoltarea colaborării între statele membre şi cu celelalte state), Congresul de la Viena din 1926 este considerat unul dintre cele mai importante momente ale procesului de realizare a unităţii europene, ce a identificat principiile ce vor sta la baza construcţiei europene de mai târziu.

Ineficienţa Societăţii Naţiunilor care, cu toate eforturile depuse, nu a reuşit elaborarea unui proiect care să îndepărteze pericolul unui nou război şi să realizeze unificarea europeană, l-a determinat pe danezul Heerfordt să publice în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis”, în care critică această ineficienţă, propunând totodată înfăptuirea unui stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituţional format dintr-o adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal responsabil în faţa adunării, un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

În 1924 Alfred Nossia prezintă proiectul unei „Noi Europe” care să facă faţă concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar în 1926 Gaston Riou, autorul lucrării „Europe, una patrie”, propune o uniune economică şi vamală. Liderul radical Edouard Herriot publică în 1930 lucrarea „Europa”, în care considera necesară realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională europeană după modelul Uniunii Panamericane, având propriile conferinţe periodice şi propriul secretariat permanent. Se înregistrează în această perioadă şi o serie de iniţiative de creare a unor mişcări precum Uniunea Economică şi Vamală Europeană sau Federaţia pentru înţelegerea europeană.

Cea mai spectaculoasă iniţiativă a epocii a fost însă cea a lui Aristide Briand , ministrul de externe francez care, susţinut de omologul său german Gustav Stresemann, la 7 septembrie 1929 propune guvernelor europene reunite cu ocazia celei de-a 10-a sesiuni a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor crearea unei legături federale între statele europene, fără însă a se aduce atingere suveranităţii nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din această asociaţie. Acest proiect federalist urma să fie realizat în cadrul Ligii Naţiunilor, sub patronajul şi controlul acesteia. În urma acestei propuneri, Briand este însărcinat cu prezentarea unui memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”.

Prezentat Adunării Societăţii Naţiunilor la 1 mai 1930, Memorandumul Briand trezeşte numeroase obiecţiuni la nivelul guvernelor europene, Marea Britanie respingându-l, iar celelalte state privindu-l cu prudenţă. Acest proiect este trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor însă el nu mai ajunge să se concretizeze, în principal datorită conjuncturii internaţionale – criza din anii 1929-1930 şi alegerile din Germania care l-au adus pe Hitler în prim-planul politicii europene.Ca şi celelalte tentative de unificare paşnică a continentului european, şi iniţiativa lui Aristide Briand eşuează, în principal datorită faptului că Europa era încă dominată de idei naţionaliste şi totalitariste. Cu toate acestea, proiectul Briand rămâne important prin ideile şi conceptele pe care le promovează, şi care se vor regăsi în încercările ulterioare de organizare a continentului.

Va trebui să vină însă cel de-al doilea război mondial pentru ca Europa să devină conştientă de divizarea şi de neputinţa ei înainte de a se convinge de necesitatea organizării sale.

În ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial se relansează interesul pentru realizarea unei viitoare unităţi a Europei. Astfel, o serie de mişcări de rezistenţă precum mişcarea „Lupta”, în Franţa, grupul numit „Partidul de acţiune”, în Italia, elaborează la Geneva în 1944 un proiect de declaraţie al rezistenţelor europene, în care constată: „În intervalul unei singure generaţii , Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene.” Este adevărat însă că aceste mişcări constituiau mai degrabă o reacţie pentru unitate în faţa agresorului decât ca un adevărat proiect politic.

Ideile federaliste încep să anime în această perioadă şi o parte a mediilor guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al libertăţii şi unităţii Europei, lansând, încă din octombrie 1942, într-un memorandum adresat ministrului său, Anthony Eden, formula de „State Unite ale Europei”, ca parte componentă a organizării lumii după război.