Deontologia Magistratului

Termenul generic de magistrat ascunde funcţii diferite, determinate de jurisdicţia în care îşi exercită statutul său.

Deontologia magistraţilor poate fi definită ca ansamblul de reguli care reglementează conduita magistraţilor în calitatea lor de exponenţi ai puterii judecătoreşti

Magistrat derivă din cuvântul latin magistratus:

1. În Roma antică: magistratul este un cetăţean ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere.

2. Sensul actual magistrat este acela de membru al corpului judiciar (judecător sau procuror).

Funcţia magistraţilor este de realizare a Justiţiei în numele legii.

Numirea magistraţilor în România este făcută de Consiliul Superior al Magistraturii, în baza unui concurs şi a îndepliniri unor criterii stabilite prin Statutul magistratului.

Magistraţii sunt independenţi de celelalte puteri din Stat şi sunt inamovibili.

Independenţa este privită ca „atribut al funcţiei care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea actului juridic şi, mai ales, să decidă, doar în baza legii şi a propriei conştiinţe, fără nicio subordonare sau influenţă”

În cadrul funcţiei de magistrat, aceea de judecător este încărcată cu întreaga semnificaţie a ceea ce exprimă idealul de Justiţie ca valoare socială supremă.

El este un arbitru al „faptelor” şi al Legii în rezolvarea disputelor; este cel mai vizibil simbol al guvernării sub domnia Legii.

Principalele atribuţii care revin judecătorului sunt cele cuprinse în Jurământul solemn pe care îl fac la investirea în funcţie.

Judecătorul se situează la egală distanţă de toţi ceilalţi actori ai justiţiei: procuror, avocaţi, experţi etc.

Cadrul concepţiei în care trebuie să se însereze decizia pe care o ia, pe baza ascultării şi evaluării faptelor, este circumscris de lege.