Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Previzualizare curs:

Extras din curs:

CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertaăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în “Declaraţia universală a drepturilor omului” din 1948.

Convenţia consacra, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilea, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea, respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea. Trei instituţii îşi împărţeau responsabilitatea acestui control: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (instituită în 1959) şi Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor.

Conform Convenţiei din 1950, statele contractante şi, acolo unde acestea din urmă au acceptat dreptul de plângere individuală, solicitanţii individuali (particulari, grupuri de particulari sau organizaţii neguvernamentale) puteau adresa Comisiei plângeri contra statelor contractante pe considerentul ca ar fi violat drepturile garantate de Convenţie.

Cererile faceau mai întâi obiectul unei examinari preliminare de către Comisie, care se pronunta în privinţa admisibilităţii lor. Cele care erau reţinute făceau obiectul unei încercări de reglementare amiabilă. În caz de esec, Comisia redacta un raport care stabilea faptele şi formula un aviz privind fondul afacerii. Raportul se transmitea Comitetului Miniştrilor.

Atunci când statul acuzat a acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii, Comisia şi oricare stat contractant interesat dispunea de un termen de trei luni, de la data transmiterii raportului către Comitetul Miniştrilor, pentru a aduce cazul în faţa Curţii, pentru ca aceasta să ia o hotărâre definitivă şi obligatorie. Persoanele particulare nu erau abilitate să sesizeze Curtea. Dacă un caz nu era deferit Curţii, Comitetul Miniştrilor hotăra dacă s-a violat sau nu Convenţia şi acorda, dacă era cazul, satisfacţie echitabilă victimei. El era de asemenea răspunzator de supravegherea executării hotărîârilor Curţii.

EVOLUŢIA ULTERIOARĂ

De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit

ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece Protocoale aditţionale. Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 si 13 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de Convenţie. Protocolul nr. 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative. Protocolul nr. 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat şi a acceptării de către un comitet de filtrare. Protocolul nr.11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura de urmat în faţa acestora.

Începând din 1980, creşterea continuă a numărului de cazuri aduse în faţa organelor Convenţiei a făcut tot mai dificilă sarcina de a menţine durata procedurilor în limite acceptabile. Supraîncărcarea sistemului a avut ca efect prelungirea excesivă a procedurii, care putea să dureze cinci ani de la introducerea plângerii şi până la decizia finală. Situaţia s-a agravat odată cu aderarea de noi state contractante începând din 1990. Faţă de 404 cazuri înregistrate în 1981, Comisia a înregistrat 2.037 cazuri în 1993 şi 4.750 în 1997.

O reformă a mecanismului de control instituit prin Convenţie se dovedea necesară ca urmare a multiplicării numărului de plângeri, a creşterii continue a complexităţii lor şi a extinderii Consiliului Europei, care a trecut de la 23 la 40 de state membre între 1989 şi 1996. Este contextul în care un nou protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 11, a creat o Curte unică şi permanentă care a înlocuit cele două instituţii precedente. Scopul reformei, fixat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei reuniţi la Viena la 9 octombrie 1993, a fost de a creşte eficacitatea mijloacelor de protecţie, de a reduce durata procedurilor, de a face sistemul accesibil fiecărei persoane şi de a menţine nivelul ridicat al protecţiei drepturilor omului. Rolul decizional al Comitetului Miniştrilor a fost desfiinţat.

În perioada celor trei ani de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 numărul cazurilor aduse în faţa Curţii a înregistrat o creştere extraordinar de mare: de la 5.979 în 1998 la 13.858 în 2001, reprezentând o creştere de aproximativ 130%. Preocupările în ceea ce priveşte capacitatea Curţii de a face faţă situaţiei create n-au întârziat să apară. În aceste condiţii şi-a croit drum ideea unei noi reforme. Conferinţa ministerială cu privire la drepturile omului (Roma, 3-4 noiembrie 2000), convocată pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a deschiderii spre semnare a Convenţiei europene a drepturilor omului, a adoptat o declaraţie referitoare la "Curtea Drepturilor Omului pentru Europa" prin care Comitetul Miniştrilor a fost chemat să "iniţieze, cât mai curând posibil, un studiu aprofundat al diferitelor posibilităţi şi opţiuni în vederea asigurării eficacităţii Curţii în lumina noii situaţii".

Pe temeiul acestei Declaraţii, Comitetul Miniştrilor a creat, în februarie 2001, un Grup de evaluare, care şi-a prezentat raportul în septembrie 2001. Grupul a recomandat elaborarea unui proiect de protocol la Convenţie prin care Curtea să fie autorizată să decline examinarea plângerilor care nu ridică nici un aspect de fond potrivit Convenţiei.

De asemenea, Grupul a recomandat întocmirea unui studiu de fezabilitate vizând "crearea în cadrul Curţii a unei divizii noi şi separate pentru examinarea preliminară a plângerilor". La 8 noiembrie 2001, Comitetul Miniştrilor a adoptat o declaraţie în termenii căreia raportul grupului de evaluare a fost salutat în mod călduros; totodata, s-au dat instrucţiuni Delegaţilor miniştrilor să procedeze la examinarea urgentă a tuturor recomandărilor, inclusiv cele referitoare la adoptarea unui protocol de amendare a Convenţiei.

NOUA CURTE EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Depinzând de ratificarea de către ansamblul statelor contractante, intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 a avut loc la 1 noiembrie 1998, la un an după depunerea pe lângă Consiliul Europei a ultimului instrument de ratificare. Conceput ca o perioada pregătitoare, termenul menţionat, de un an, a permis, între altele, alegerea judecătorilor. Aceştia au avut o serie de reuniuni pentru a lua măsurile organizatorice şi procedurale necesare pentru funcţionarea Curţii. Astfel, ei şi-au ales preşedintele, doi vicepreşedinti (de asemenea preşedinţi de secţiune), doi preşedinţi de secţiune, patru vicepreşedinţi de secţiune, un grefier şi doi grefieri adjuncţi. Ei au redactat şi un nou regulament.

Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11. La 31 octombrie 1998, vechea Curte şi-a încetat existenţa. Totusi, conform Protocolului nr. 11, Comisia va continua timp de un an (până la 31 octombrie 1999) să instrumenteze cazurile declarate admisibile de către ea înainte de data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11

Organizarea Curtii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită de Convenţia amendată de Protocolul nr. 11, se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor contractante. Compoziţia Curţii numără 45 de judecători în prezent. Nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naţionalitate. Judecătorii sunt aleşi de fiecare dată pentru şase ani, de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Totuşi, mandatul unei jumătăţi din numărul judecătorilor aleşi la primele alegeri va expira după trei ani, astfel încât reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor să se facă la fiecare trei ani.

Judecatorii îşi desfăşoară activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă niciun stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibilă cu obligaţiile lor de independenţă şi imparţialitate sau cu disponibilitatea cerută de o activitate exercitată pe timp complet. Mandatul judecătorilor expiră la atingerea vârstei de şaptezeci de ani.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (2 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
13 pagini
Imagini extrase:
13 imagini
Nr cuvinte:
6 177 cuvinte
Nr caractere:
32 333 caractere
Marime:
25.68KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Drept
Predat:
la facultate
Materie:
Drept
Profesorului:
Minodora Lache
Sus!