Construcție Europeană

Configuraţia instituţiilor reflectă originile funcţionale ale Comunităţii şi modul în care au evoluat puterile în condiţiile în care nu s-a ajuns la o constituţie europeană cu care să poată fi confruntate sau înspre care să tindă. Deşi au existat încercări de elaborare a unei constituţii şi au circulat proiecte relativ la viitorul instituţional al Uniunii ele nu au fost creditate cu prea mult entuziasm şi pentru faptul că statele membre au baze constituţionale tradiţionale şi politică internă diferită. Încă nu a fost găsit un limbaj conceptual comun în domeniul celor mai dorite aranjamente la nivel european. Această dificultate complică dezbaterea privitoare la uniunea politică, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul să avanseze luându-se ca bază cel mai mic numitor comun.

La rândul lor, Instituţiile Comunităţii s-au structurat pe bucăţi şi în etape.

Tratatul de la Maastricht a raţionalizat evoluţiile folosind denumirea de piloni.

Uniunea Europeană este definită ca incluzând Comunităţile europene, tradiţionale (pilonul unu), politica externă şi de securitate comună (pilonul doi) şi cooperarea între statele membre în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (pilonul trei). În plus, Tratatul de la Maastricht a modificat structura internă a diferitelor instituţii.

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere, pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.

Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

1. Identitate europeană

Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa.

Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu se la europeni între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson: “Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”[1]

Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă.

Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei. Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi imaginaţia, intuiţia, parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase. Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei păgâne axată pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii. Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate […]”.[2]

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”[3], rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori.

Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?

Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche[4]. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane”[5]. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.

Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul “cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice.

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI”

FACULTATEA DE DREPT

MASTER: DREPT EUROPEAN