Cadrul Instituțional al ONU în Materia Drepturilor Omului

1. Dispoziţii generale referitoare la cadrul instituţional al ONU în materia drepturilor omului

Dreptul internaţional modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui deal doilea război mondial, constituind o consecinţă a monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului din timpul lui Hitler şi convingerii că aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut fi evitate dacă în perioada funcţionării Ligii Naţiunilor ar fi existat un sistem internaţional eficient pentru protecţia drepturilor omului.

Încă din 1941, cauza drepturilor internaţionale ale omului a fost energic îmbrăţişată de preşedintele Franklin D. Roosevelt În celebrul său discurs „Cele patru libertăţi” care apela la crearea unei „lumi care să se sprijine pe patru libertăţi fundamentale” - „libertatea cuvântului şi de expresie”, „libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul său”, „libertatea de a nu suferi lipsuri”, şi „libertatea de a nu se teme.” Viziunea lui Roosevelt asupra „ordinii morale”, aşa cum o caracterizează el, a devenit îndemnul adresat de naţiunile care au luptat împotriva forţelor hitleriste în cel de al doilea război mondial şi care au fondat Organizaţia Naţiunilor Unite.

Adoptarea Cartei ONU a fost precedată de semnarea unui şir de documente:

28 iunie 1919 – Tratatul de la Versailles, semnat la Conferinţa de pace de la Paris, privind crearea Ligii Naţiunilor;

12 iunie 1941 – Declaraţia de Saint-James (Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zelandă, Africa de Sud şi reprezentanţii guvernelor refugiate: Grecia, Belgia, Cehoslovacia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Iugoslavia, Franţa);

14 august 1941 – Roosvelt şi Churchill prezintă Carta Atlantică, deschisă spre semnare la 24 septembrie;

01 ianuarie 1942 – Declaraţia ONU (Declaraţia Aliaţilor) semnată de Roosvelt, Churchill, Litvinov şi Ţzi-Veni este pentru prima dată utilizat termenul „Naţiunile Unite“.

30 octombrie 1943 – 1 noiembrie 1943 la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova reprezentanţii Marii Britanii, URSS, SUA şi China – Molotov, Iden, Hall şi Fu Bin-şian adoptă o Declaraţie, punctul 4 al căreia se referă la crearea unei organizaţii internaţionale cu o structură din 4 organe principale, care să cuprindă toate statele care iubesc pacea, în vederea menţinerii păcii mondiale şi a securităţii internaţionale.

28 noiembrie – 1 decembrie 1943 prin Declaraţia de la Teheran Roosvelt, Churchill şi Stalin au convenit asupra structurii Naţiunilor Unite, sarcină primordială al cărora ar fi instaurarea unei păci de durată;

2-7 noiembrie 1944 Conferinţa de la Dumbarton Oaks - au fost definite caracteristicile viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (ONU), ajungându-se la acordul cu privire la instituirea Consiliului de Securitate, cu un statut permanent pentru cei 4 participanţi la conferinţă.

11 februarie 1945 – Conferinţa de la Yalta s-a convenit asupra modalităţii de votare în cadrul Consiliului de Securitate, stabilindu-se un statut special al marilor puteri (drept de veto) şi s-a fixat date Conferinţei de la San Francisco;

26 iunie 1945 – Conferinţa de la San Francisco unde a fost semnată Carta ONU de către 50 de state la care s-a alăturat ulterior şi Polonia pe 15 octombrie 1945. Carta ONU a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.

Menirea Organizaţiei Naţiunilor Unite este de a servi drept „centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor în vederea atingerii” obiectivelor prevăzute în articolul 1 din Cartă. Aceste obiective sunt împărţite în trei domenii interdependente şi cu motivaţii specifice:

- Garantarea păcii şi securitatea internaţională.

„Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii.”

- Protecţia drepturilor omului şi dezvoltarea drepturilor popoarelor.

„Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.”

- Dezvoltarea economică şi socială.

„Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”