Capitolul I
Noţiunea de drept al comerţului internaţional
1. Definiţia
Dreptul comerţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme care
reglementează relaţiile comerciale internaţionale. Raporturile juridice ale comerţului
internaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice. În
organizarea şi desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, statul are o dublă
calitate: de subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil.
Într-o accepţiune, dreptul comerţului internaţional include norme de drept
internaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. Într-o altă accepţiune,
dreptul comerţului internaţional cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi
personal nepatrimoniale care apar în sfera comerţului internaţional între persoane
fizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi.
Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară.
Datorită specificului său, comerţul internaţional nu poate constitui o ramură autonomă
a dreptului intern sau dreptului internaţional.
Dreptul comerţului internaţional este format, în principal, din norme de drept
material. Acestea sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi norme
materiale uniforme. Sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de norme
conflictuale aplicabile comerţului internaţional.
Prin prisma elementului de extraneitate, dreptul comerţului internaţional este
un drept material, dar şi un drept conflictual. În conţinutul dreptului comerţului
internaţional se regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebi
norme de drept comercial, norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. În
situaţia în care nu există reglementări în materie, aceste norme reprezintă dreptul
comun. În cadrul raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional, părţile au o
poziţie de egalitate juridică.
2. Obiectul dreptului comerţului internaţional
Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile
juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurarea
obiectului, comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale.
Prin esenţa lor, raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt
patrimoniale.
2.1. Caracterul comercial
Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.
Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări.
Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu
anumite criterii. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite:
concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.
4
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul
juridic. Potrivit acestei concepţii, operaţiunile efectuate de un comerciant, în
exerciţiul profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepţie,
comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor
subiective de comerţ se ţine seama numai de calitatea de comerciant.
Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică
activitatea comercială. Conform acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt
operaţiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa părţilor.
În această concepţie, comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. În
aprecierea actelor obiective de comerţ se ţine seama de operaţiunile juridice în sine.
În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimiteze
cele două concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţie
mixtă. Astfel, comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează, iar
natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită.
2.2. Caracterul internaţional
Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de
extraneitate şi specificul operaţiunii. Caracterul internaţional este dat de existenţa
anumitor criterii în conformitate cu specificul operaţiunii.
În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noţiunea de
internaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport comercial
va fi internaţional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l
face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiţie
este îndeplinită dacă părţile îşi au domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită în
altă ţară, dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă
puncte de legătură cu mai multe legislaţii sau obiectul obligaţiei se localizează pe
teritoriul unor state diferite.
Unele convenţii internaţionale consacră un singur criteriu. Astfel, în materia
contractului de vânzare de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sau
sediul părţilor, iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. În acest sens dispune art.
1 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare
internaţională de mărfuri din 1980 şi art. 2 al Convenţiei de la New York asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. În materia
transporturilor, elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul mai
multor state. În acest sens, dispun prevederile Convenţiei de la Varşovia pentru
unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şi
dispoziţiile Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţional
de mărfuri pe şosele din 1956. Alte convenţii internaţionale adoptă pentru
identificarea internaţionalităţii două criterii, adică un criteriu principal, care este
dublat de un criteriu secundar. În Convenţia de la Haga referitoare la vânzarea
internaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii ce
trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite, precum şi
mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului
vândut.
5
Capitolul II
Principiile dreptului comerţului internaţional
Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt principiul
libertăţii comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţii
convenţiilor.
1. Principiul libertăţii comerţului
Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură
participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.
Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă.
Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigură participarea
activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În contextul
relaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991
revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigure
libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de
promovare a comerţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care
urmăreşte să creeze un cadru favorabil. Acest principiu se exprimă în posibilitatea
recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptul
comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă
calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de
comerţ internaţional.
Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia
investiţiilor străine, precum şi a licenţelor de export şi import. Regulile acestui
principiu guvernează şi regimul zonelor libere.
Libertatea comerţului nu exclude controlul statului. Activitatea participanţilor
la raporturile de comerţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar
bancare. Intervenţia statului se realizează, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor,
a impozitelor şi a licenţelor de export-import.
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
