Contractul în Dreptul Internațional Privat

Problema limitelor principiului autonomiei de voinţă trebuie pusă sub un dublu aspect. Sub un prim aspect, trebuie cercetat dacă părţile au posibilitatea de a alege orice reglementare pentru a guverna contractul lor sau, ele pot alege doar una dintre legile cu care contractul are legături.

Sub cel de-al doilea aspect vom pune în evidenţă limitarea aplicării legii desemnate doar la anumite elemente ale operaţiei juridice, întrucât celelalte sunt sustrase autonomiei de voinţă.

1. NOŢIUNEA ŞI ISTORICUL AUTONOMIEI DE VOINŢĂ

GENERALITĂŢI

Prin natura lor, contractele care apar în sfera relaţiilor economice internaţionale conţin unele elemente de extraneitate care implică prezenţa mai multor legi naţionale ce vin „în conflict”, şi drept urmare, reclamă norme juridice menite să soluţioneze aceste „conflicte de legi”.

Raporturile contractuale cu elemente de extraneitate pot fi reglementate de două categorii de norme, şi anume: norme conflictuale şi norme materiale (substanţiale). Normele conflictuale nu oferă o reglementare concretă a raporturilor judiciare, ci doar indică legea competentă, care poate fi legea locală a instanţei, a forului de judecată în faţa căruia apare conflictul sau o lege străină, ori ambele, dar în acest caz fiecare reglementând numai un anumit aspect; acestea sunt norme de trimitere. Normele materiale sau substanţiale sunt cele care se aplică direct, nemijlocit raportului juridic cu element străin.

Normele juridice care au rolul de a determina legea aplicabilă contractelor comerciale se numesc norme de drept internaţional privat sau norme conflictuale, iar legea astfel determinată poartă denumirea de „lex causae” deoarece contractele comerciale internaţionale sunt, prin excelenţă, expresia voinţei părţilor Concepţia potrivit căreia părţile contractante pot să-şi exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă contractului lor este larg cuprinsă în literatura română şi străină.

Cu alte cuvinte este vorba de o anumită atitudine a părţilor contractante faţă de legea care urma să guverneze contractul pe care îl încheie. Această atitudine se poate manifesta în diferite moduri, începând cu simpla şi completa ignorare a legăturii dintre contractul lor şi un anumit sistem de drept, şi terminând cu acea atitudine în care părţile contractante conştiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept, îşi manifestă în mod evident intenţia ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de către unul din aceste sisteme de drept. Prin autonomie de voinţă înţelegem acel principiu potrivit căruia părţile unui contract cu elemente de extraneitate pot să aleagă prin acordul lor de voinţă „lex contractus".

Principiul autonomiei de voinţă se întemeiază pe numeroase considerente teoretice şi practice. în primul rând el implică egala recunoaştere a sistemelor naţionale de drept civil şi comercial, indiferent de sistemele social-politice cărora le aparţin.

Subliniind egalitatea legislaţiilor diferitelor state, ca expresie a egalităţii suverane a tuturor ţărilor, doctrina de drept internaţional român recunoaşte în acelaşi timp facultatea părţilor unui contract comercial internaţional de a desemna legea care să guverneze contractul.

Sistemele conflictuale ale diferitelor ţări prezintă o mare diversitate de soluţii cu privire la determinarea legii contractului, în situaţia în care aceasta nu a fost desemnată de părţi. Norma „lex voluntatis" este însă comună majorităţii sistemelor de drept internaţional privat, ceea ce contribuie la uniformitarea soluţiei conflictuale în materia actelor juridice.

Pe de altă parte, libertatea părţilor de a desemna legea contractului ţine cel mai bine seama de cerinţele comerţului internaţional, cum sunt: securitatea şi previzibilitatea. Schimbul de mărfuri între ţări şi popoare se poate realiza cu mai multă uşurinţă dacă părţile au posibilitatea să adapteze contractul condiţiilor juridice atât de variate, ale diferitelor părţi străine. Astfel, autonomia de voinţă permite părţilor să aleagă ca „lex contractus" dreptul material al acelei ţări care îndeplineşte un rol important într-o anumită ramură a colaborării economice internaţionale, posedând materialul normativ, jurisprudenţial şi practica, complete şi suficient de dezvoltate.