Contractul de Tranzacție

CAPITOLUL I.

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA LEGALĂ, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI NULITATEA CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE.

Noţiunea şi reglementarea legală a contractului de tranzacţie.

Contractul de tranzacţie este definit de Codul civil, în art. 1704, ca fiind „un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască.

Astfel, potrivit literaturii de specialitate, contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces care poate să se nască, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi, săvârşite ori promise de o parte, în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Din această definiţie, rezultă cele trei elemente pe care le presupune existenţa tranzacţiei:

un drept litigios (de natură să conducă la naşterea unui litigiu);

voinţa părţilor de a termina procesul deja început sau de a preîntâm¬pina naşterea unui proces;

concesiile reciproce ale părţilor.

Tranzacţia poate fi:

- judiciară, când se încheie în faţa instanţei de judecată,

- extrajudiciară, când se încheie de părţi, fără intervenţia instanţei.

Codul civil reglementează contractul de tranzacţie, alături de garanţii, în Cartea a III-a, Titlul XVII, intitulat „Despre tranzacţie", art. 1704-1717.

După ce prin dispoziţiile art. 1704 C. civ. se defineşte tran¬zacţia, dispoziţiile art. 1705 cer forma scrisă, ca dispoziţiile art. 1706 să statueze asupra capacităţii părţilor.

Dispoziţiile cuprinse în art. 1707-1710 se referă la obiectul tranzacţiei, iar cele cuprinse în art. 1711 privesc caracterul definitiv al acesteia. în continuare, sunt luate în considerare în planul reglementării juridice: acţiunea în nulitate şi celelalte aspecte în legătură cu încheierea valabilă a contractului respectiv.

1.1 Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie.

Contractul de tranzacţie prezintă următoarele caractere juridice:

a) Contract sinalagmatic, întrucât ambele părţi îşi asumă obligaţii, reciproce şi interdependente de ale celeilalte părţi , în schimbul concesiilor acceptate, fiecare se obligă să nu continue, respectiv să nu înceapă procesul;

b) Este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc, prin realizarea tranzacţiei, un avantaj patrimonial, chiar dacă valoarea acestuia este inegală;

c) Este un contract comutativ, întrucât elementul viitor şi incert (alea, existent înainte de încheierea contractului de tranzacţie) încetează după acest moment;

d) Este un contract consensual, chiar dacă art. 1705 C. civ. prevede că „Tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris", întrucât această formă este cerută din raţiuni de ordin probator.

Contractul de tranzacţie poate fi dovedit prin înscrisul constatator sau cu martori, dacă există un început de dovadă scrisă sau numai prin folosirea probei testimoniale, dacă părţile au fost în imposibilitate de a preconstitui sau de a conserva înscrisul (art. 1197-1198 C. civ.).

Prin excepţie, tranzacţia extrajudiciară, devine un contract solemn dacă, în schimbul renunţării uneia dintre părţi, cealaltă parte înstrăinează un teren.

În cazul tranzacţiei judiciare însă, nu trebuie îndeplinită forma solemnă ad validitatem, chiar dacă are loc înstrăinarea unui teren, întrucât hotărârea instanţei judecătoreşti este, ea însăşi, un act solemn.

e) Nu este, în principiu, un contract translativ de drepturi, ci numai unul declarativ de drepturi.

1.2 Condiţii de validitate.

Tranzacţia trebuie să fie realizată cu respectarea condiţiilor generale de validitate ale oricărui act juridic civil , special instituite de Codul civil în art. 1704 şi urm., de regulile speciale reglementate de acte normative speciale pentru diferite materii, cât şi de regulile generale privind validitatea convenţiilor, reglementate în art. 948 şi urm. C. Civ.

1.3.1 Capacitatea părţilor.

Esenţa studiului porneşte de la faptul că tranzacţia implică renunţarea la un drept , iar aceasta renunţare este echivalentă cu actele de dispoziţie.

În raport de prevederile art. 1706 Cod civil, „Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea. Acei ce nu pot însă dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige decât în formele stabilite în legi speciale” tranzacţia este un act de dispoziţie, astfel că sub aspectul capacităţii părţilor se cere ca acestea să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu pot încheia tranzacţia în nume propriu, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. [art. 129 alin. (2) şi art. 133 alin. (2) C.fam.]Dacă tranzacţia se încheie prin mandatar, acesta trebuie să aibă o procură specială .

Incapacităţile stabilite în alte materii care vizează acte de dispoziţie considerăm că operează şi în materie de tranzacţie (de pildă, cele prevăzute de Codul civil la materia vânzării: soţii nu pot încheia tranzacţii între ei, mandatarii şi funcţionarii publici, persoanele care administrează bunurile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, judecătorii, procurorii şi avocaţii etc.).

Ipoteza vizată de alin. (2) al art. 1706 C. civ. se referă lato sensu la administratorii legali sau convenţionali: mandatul tacit al soţilor pentru încheierea oricăror acte de administrare sau de dispoziţie asupra bunurilor comune, cu excepţia actelor de dispoziţie asupra imobilelor (art. 35 C.fam.), regulile stabilite de acelaşi cod pentru exercitarea tutelei şi curatelei, tranzacţiile încheiate de părinţi în numele minorilor sub 14 ani sau încheiate de minorii peste 14 ani cu încuviinţarea părinţilor (art. 105 C.fam.) 16 , dreptul judecătorului-sindic de a încheia, cu aprobarea tribunalului, tranzacţii pe perioada procedurii falimentului etc..