Clauza de arbitraj și compromisul

Acestea aduc în discuţie problema soluţionării litigiilor născute în legătură cu executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractelor de comerţ internaţional.

Competenţa de drept comun a soluţionării litigiilor revine instanţelor de ordin judecătoresc, aparţine, în principiu, instanţei judecătoreşti de la sediul pârâtului. Există însă ipoteze prevăzute de legea procedurală când independent de sediul pârâtului se stabileşte drept competentă o altă instanţă – competenţele exclusive. Astfel, un litigiu în legătură cu un bun imobil este de competenţa exclusivă a instanţei de la locul de situare a imobilului indiferent cine este reclamantul sau pârâtul.

Alteori, legea procedurală prevede, de asemenea, o competenţă obligatorie, independent de pârât şi reclamant, dar alternativă respectiv, lăsând posibilitate reclamantului să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente, dar numai dintre acelea.

Într-un contract de transport internaţional de mărfuri este competentă instanţa staţiei de încărcare, instanţa locului de descărcare, instanţa din parcurs unde s-a produs faptul prejudiciabil (accidentul, furtul mărfii).

Într-un contract de asigurare este competentă instanţa de la sediul asiguratorului, de la sediul asiguratului, de la locul sinistrului, de la locul situării obiectului asigurării.

În legătură cu cambiile este competentă instanţa locului de emitere sau instanţa locului plăţii. Cât priveşte girul este competentă instanţa locului girului, instanţa locului avalului.

Dacă în legea procedurală nu se prevede o competenţă exclusivă sau o competenţă alternativă, părţile la contract sau părţile în litigiu pot prin aşa numita convenţie de prorogare de competenţă să convină să soluţioneze litigiul dintre ele în faţa unei alte instanţe decât instanţa de la sediul pârâtului – poate să fie instanţa de la sediul reclamantului, instanţa de la locul încheierii contractului sau orice altă instanţă.

Soluţionarea litigiilor în faţa instanţelor judecătoreşti prezintă foarte multe inconveniente pentru comercianţi:

- durata soluţionării este foarte mare ceea ce împiedică bunul mers al relaţiilor comerciale dintre parteneri;

- regulile procedurale sunt foarte complicate, greu de cunoscut şi de stăpânit de părţi, de aceea trebuie să apeleze la serviciile avocaţilor care practică onorarii mai mult decât impresionante;

- avocaţii, în funcţie de vechime, au anumite competenţe ce duc la onorarii suplimentare.

Din această cauză s-a simţit nevoia găsirii unei mecanism care să răspundă mai bine imperativului celerităţii comerţului şi acest mecanism este dat de arbitrajul pentru comerţul internaţional.

Arbitrajul comercial reprezintă o modalitate jurisdicţională de soluţionare a litigiului. Părţile la un contract pot să apeleze la soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului numai dacă, în legea lor procedurală, se permite aceasta (Codul de Procedură Civilă cartea a 4-a).

Acest arbitraj poate fi clasificat din mai multe puncte de vedere:

1. după elementele pe care le utilizează arbitrii în soluţionarea cauzei:

- arbitraj în drept în cazul căruia arbitrii soluţionează cauza făcând aplicarea unei legi în vigoare fie aleasă de părţi, fie desemnată de ei;

- arbitraj în echitate este utilizat dacă contractul este un contract nenumit (nu are o lege), este un contract complex şi arbitrii vor soluţiona cauza făcând aplicarea principiilor generale de drept, principiului bunei-credinţe, principiului echităţii;

2. dupa durata instanţei de arbitraj:

- arbitraj ocazional (ad-hoc) presupune ca instanţa de arbitraj să se constituie pentru un litigiu special şi să dureze numai cât durează soluţionarea acelui litigiu.

- arbitraj permanent (instituţionalizat) - în comercial sunt utilizate tot mai multe aceste instanţe de arbitraj, acestea au de regulă o durată nedeterminată în timp, permanentă şi totdeauna o structură proprie, de sine-stătătoare.

Acestea, la rândul lor, pot fi clasificate din 2 unghiuri de vedere :

1. d.p.d.v al competenţei materiale avem:

- arbitraje generale - pot soluţiona orice fel de litigii, legate de orice categorie de contracte de comerţ internaţional (Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Internaţională de la Paris; Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României)

- arbitraje specializate - pot soluţiona litigii născute în vedere cu anumite contracte (Curtea de Arbitraj de la Londra în materia transportului pe mare; Comisia de Arbitraj de la Bremen în comerţul cu bumbac; arbitrajul de la Montreal în comerţul cu produse de peşte)

2. d.p.d.v al competenţei teritoriale:

- instanţe de arbitraj cu vocaţie universală (Curtea de Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris care poate soluţiona litigii dintre parteneri comerciali din orice colţ al lumii)

- instanţe cu competenţă regională (pot soluţiona litigii numai dintre partenerii din anumite puncte geografice) – arbitrajul asiatic de la Kuala Lumpur, arbitrajul afro-asiatic de la New Delhi

Pot exista arbitraje bilaterale care pot soluţiona litigii dintre partenerii a două state (Comisia de Arbitraj americano-canadiană).

Cele mai multe instanţe de arbitraj sunt arbitraje naţionale cu competenţă internaţională: Institutul Regal de Arbitraj de la Stockolm, Comisia de Arbitraj de la Berlin, Curtea de Arbitraj de la Zurich, Comisia de Arbitraj de la Sofia, Comisia de Arbitraj de la Moscova, Comisia de Arbitraj de la Atena, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Toate aceste instanţe permanente de arbitraj au propriile lor reguli de procedură care se aplică soluţionării litigiilor dacă părţile nu au convenit altfel. Regulamentele de procedură sunt aliniate unele unui regulament de procedură uniform elaborat de UNCITRAL, iar alte regulamente sunt aliniate regulamentului elaborat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris şi toate fără excepţie respectă legea procedurală ale statului sediului.