Acreditivul Documentar

Previzualizare curs:

Extras din curs:

Capitolul I. Definiţie, caracteristici, părţile participante la acreditivul documentar şi principalele etape în derularea acestuia

Riscurile implicate de derularea afacerilor în plan internaţional a condus în timp la dezvoltarea unor modalităţi de plată mai complexe şi mai sigure pentru toate părţile implicate în operaţiune. Cele mai utilizate modalităţi de plată sunt incasoo documentar sau acreditivul documentar. În foarte multe cazuri aceste două modalităţi sunt utilizate în combinaţie cu unul sau mai multe instrumente de plată în special cambii.

Acreditivul documentar (Letter of Credit, L/ C) este modalitatea de plata cea mai frecvent utilizata in tranzacţiile internaţionale, fiind solicitat in mod deosebit in cazul contractelor de valoare ridicata sau atunci când exista îndoieli in ceea ce priveşte solvabilitatea partenerului/ partenerilor de afaceri (principalul avantaj al acestei tehnici de plata fiind garanţia pe care o oferă celor implicaţi - exportator, importator, bănci - cu referire la apărarea intereselor acestora in procesul efectuării de plăţi, fără a mai lua in calcul faptul că buna sa executare cere din partea exportatorului o muncă de administrare riguroasă - având consecinţe benefice în buna desfăşurare a relaţiilor contractule datorită obligativităţii de respectare a clauzelor de acreditiv - iar din partea importatorului suportarea de costuri specifice, motiv pentru care se afirma ca, acreditivul documentar constituie un mijloc de siguranţă si de control reciproc, având drept scop sa asigure pe vânzător ca va incasa contravaloarea mărfurilor livrate, daca a efectuat livrarea in termenii si in condiţiile stabilite de cumpărător.

Acreditivul a fost utilizat încă de la începutul secolului al XIX-lea în marile centre financiare ale vremii – Paris, Amsterdam, Londra. În negoţul cu Extremul Orient, prezentând elementele de structură regăsite şi astăzi în practica în materie: caracterul documentar, fermitatea angajamentului bancar, siguranţa oferită partenerilor şi în bună parte chiar formalismul. Într-o accepţiune modernă despre acreditivul documentar se poate discuta însă, doar după primul război mondial, când, după crearea Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris în 1920 au debutat şi primele încercări de elaborare a unor reguli uniforme în materie de acreditiv documentar, pentru facilitarea plăţilor internaţionale şi implicit pentru dezvoltarea schimburilor internaţionale. Primele “Reguli şi uzanţe uniforme privitoare la acreditivul documentar” au fost adoptate în 1933 dar au fost privite cu reticenţă de multe ţări printre care SUA şi Marea Britanie. După al doilea război mondial, însă, SUA – devenind primul exportator de către ţările europene – interesate în punerea sistemului de plăţi internaţionale pe baze cât mai riguroase şi sigure şi sprijinind adoptarea textului revizuit în 1951.

Acumularea de experienţă şi creşterea numărului de ţări interesate în aplicarea Regulilor şi Uzanţelor au impus o nouă revizuire în 1962. Totuşi, legislaţia bancară naţională a multor ţări ignora existenţa acreditivului documentar, în timp ce în altele se utilizau propriile reglementări naţionale.

Regulile şi uzanţele devin cu adevărat internaţionale în 1974 când Publicaţia nr. 274 este recunoscută de un organism ONU: Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional. Textul cunoaşte îmbunătăţiri şi adaptări la noile cerinţe în 1984 (Publicaţia nr. 400) sub impactul evoluţiei transporturilor internaţionale şi tehnicilor de producţie şi transmitere automatizată a datelor .

În 1993 prin Publicaţia nr. 500 (ultima revizuire) s-a urmărit: simplificarea Regulilor şi Uzanţelor Uniforme nr. 400; facilitarea şi standardizarea practicilor bancare; sporirea integrităţii şi siguranţei acreditivului prin intermediul prezumţiei de irevocabilitate; clarificarea obligaţiilor băncii emitente şi respectiv confirmatoare; rezolvarea problemelor referitoare la condiţiile nedocumentare; enumerarea detaliată a elementelor necesare pentru acceptarea fiecărui tip de document de transport – toate acestea pentru a mări eficienţa utilizării acreditivului documentar. Prin Publicaţia CCI nr. 511 s-a realizat o comparaţie cuprinzătoare între Regulile şi Uzanţele Uniforme nr. 500 şi 400.

Conform reglementărilor internaţionale în domeniu acreditivul documentar reprezintă orice aranjament asumat de o bancă emitentă ce acţionează la cererea şi după instrucţiunile unui client ordonator sau în numele său propriu cu privire la efectuarea unei plăţi către un terţ sau la ordinul acestuia (beneficiarul), de a accepta şi plăti efecte de comerţ (cambii) trase de către beneficiar asupra sa sau asupra ordonatorului, de a autoriza o altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi să plătească asemenea cambii sau de a autoriza o altă bancă să negocieze astfel de efecte de comerţ contra unui set specific de documente, cu condiţia ca acestea să fie conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului. Acreditivele, prin natura lor, sunt tranzacţii separate de contractele de vânzări sau alte contracte care pot sta la baza lor, iar băncile nu sunt în nici un fel obligate sau interesate de asemenea contracte, chiar dacă vreo referire la asemenea contracte este inclusă în acreditiv.

Numeroşi autori au încercat să sintetizeze esenţialul acestui termen, rezultând astfel diverse definiţii care, în fapt, redau aceeaşi substanţă, dar sub diferite explicaţii. În primul rând, Publicaţia nr. 500 defineşte creditul documentar ca ” orice angajament, oricum ar fi denumit sau descris, prin care o bancă (Banca emitentă), acţionând la cererea şi după instrucţiunile unui client (ordonator) sau în numele său propriu, efectuează plata direct sau autorizează efectuarea de plăţi de către o altă bancă către un beneficiar indicat de ordonator şi să accepte sau să negocieze cambii trase asupra sa de către terţul indicat.

Prof.Dumitru Mazilu vorbeşte despre utilizarea frecventă a creditului documentar ca fiind o “modalitate de plată avantajoasă prin care o bancă îşi asumă o obligaţie fermă faţă de vânzător ca – în paralel cu livrarea mărfii – să efectueze plata contra valorii acesteia “.

O definiţie cuprinzătoare ne este oferită de Ioan Popa , acreditivul reprezentând, în opinia acestuia , ” angajamentul ferm asumat de către o bancă la ordinul şi în contul clientului său (importatorul) de a plăti o anumită sumă de bani (reprezentând contravaloarea exportului) contra documentelor atestând efectuarea obligaţiei (livrarea mărfii) pe care exportatorul se obligă să le emită şi să le prezinte în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului .”

O altă definiţie este dată de Dr.Victor Troaca , în paginile ” Lexiconului bancar “, unde prin acreditiv se înţelege ” Modalitatea de plată prin care cumpărătorul rezervă o anumită sumă de bani şi o consemnează pe numele furnizorului, la o unitate bancară, de regulă a acestuia din urmă, în vederea achitării mărfurilor livrate, a serviciilor prestate sau lucrărilor executate de către acesta când dovedeşte expedierea, executarea sau prestarea lor în conformitate cu termenii conveniţi .”

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Acreditivul Documentar.docx
Alte informații:
Tipuri fișiere:
docx
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
28 pagini
Imagini extrase:
28 imagini
Nr cuvinte:
13 350 cuvinte
Nr caractere:
74 093 caractere
Marime:
96.82KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Drept Comercial
Predat:
la facultate
Materie:
Drept Comercial
Sus!