Sinteză drept civil

Actul normativ

Obiceiul juridic nu a putut acoperi în totalitate nevoile reglementării, consacrării şi apărării relaţiilor sociale care s-au format odată cu începuturile vieţii statale. Noile cerinţe au

reclamat formarea unor norme juridice noi - acte normative - care în ierarhia izvoarelor dreptului s-au situat şi au rămas până în prezent, pe primul loc. Particularitatea acestui izvor de rept rezidă în faptul că norma juridică provine preponderent de la un organ statal ce are competenţa de a reglementa relaţiile sociale. Sub aspect terminologic trebuie precizat că noţiunea de act normativ(sau act juridic normativ) desemnează formele sub care apar normele juridice edictate de organele

competente ale statului: lege, decret, hotărâre, ordonanţă, regulament etc.

Precedentul judiciar

Conceptul de precedent judiciar sau jurisprudenţă, desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti, a deciziilor arbitrale prin care s-au aplicat sau interpretat normele juridice.De-a lungul istoriei aceste hotărâri au avut un rol important în cristalizarea izvoarelor dreptului. Dar în prezent, cel puţin în concepţia dreptului românesc ca şi a altor sisteme de drept,

precedentul judiciar nu este acceptat ca izvor de drept. Hotărârile judecătoreşti sunt acte care nu conţin reguli juridice ci soluţii concrete, individuale date pe baza unor acte normative şi în vederea aplicării lor. Asemenea acte de jurisdicţie trebuie deosebite de actele jurisdicţionale ale unor organe de stat interne (cum ar fi Poliţia sau un organ administrativ) sau ale organelor internaţionale (organismele ONU) care îşi formează propria practică, ce nu poate fi cuprinsă în

sfera noţiunii de jurisprudenţă.În anumite perioade istorice, ţări sau circumstanţe, precedentul judiciar s-a comportat şi se

comportă ca un veritabil izvor de drept. În situaţiile acestea, hotărârile judecătoreşti oferă soluţii care devin obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti sau alte organe de stat confruntate cu soluţionarea unor cauze asemănătoare.

Contractul normativ

Articolul 942 din Codul civil defineşte contractul ca fiind "acordul încheiat între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge un raport juridic".Contractul este de regulă un act individual care stabileşte drepturile şi îndatoririle unor subiecte precis determinate, vizând un raport juridic complet cum ar fi cel de vânzare -cumpărare, donaţie, schimb.Uneori, însă, contractul stabileşte, în urma acordului dintre două sau mai multe persoane o regulă generală după care se vor conduce acele părţi şi astfel el poate dobândi valoare de izvor de drept. Date fiind situaţiile de excepţie în care contractul poate deveni"act normativ", acesta ocupă un loc secundar în raport cu celelalte izvoare de drept, iar în

succesiunea istorică a dreptului el joacă un rol mai important abia în feudalism. Sunt cotate drept contracte normative: "Magna Charta Libertatum" (1215) încheiată între feudali şi regele Angliei şi Înţelegerea de la Cluj - Mănăştur, încheiată la 6 iulie 1437 între ţăranii iobagi şi feudali ca urmare a victoriei răsculaţilor de la Bobâlna. Tot în dreptul intern, contractul se foloseşte ca un instrument juridic de drept constituţional, cu prilejul formării statelor confederative şi federative.Contractele încheiate, în acest domeniu, stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale ale statului federal şi respectiv ale statelor membre. Dacă în dreptul intern, contractul normative apare sporadic şi redus ca pondere, în dreptul internaţional el apare mai frecvent, ca izvor de drept, sub forma tratatelor, convenţiilor, acordurilor, etc., încheiate în acest domeniu. În calitate de subiecte principale ale dreptului internaţional, statele îşi reglementează raporturile lor reciproce prin diferite acte de felul menţionate mai sus. Amintim spre exemplu: Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite (adoptată la 26 iunie 1945), Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948), Convenţia cu privire la drepturile copilului (20 noiembrie 1989),Carta de la Paris pentru o nouă Europă (21 noiembrie 1990).

Doctrina juridică

Noţiunea de doctrină juridică poate fi abordată într-un sens larg sau într-un sens restrâns.În sens larg noţiunea desemnează totalitatea lucrărilor elaborate şi publicate în sfera vieţii juridice(cursuri universitate, tratate, monografii, articole, comunicări ştiinţifice). În acest înţeles orice lucrare de natură juridică indiferent de autoritatea ştiinţifică a celui ce a elaborat-o şi de calitatea sa, s-ar circumscrie noţiunii de "doctrină juridică". Într-un sens restrâns doctrina juridică reţine doar elaborările celor mai calificaţi, mai prestigioşi autori. Este sensul ce se desprinde şi din reglementările de drept internaţional. Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că în judecarea diferendelor supuse Curţii ea va aplica, pe lângă convenţiile internaţionale,cutuma internaţională şi principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate precum şi hotărârile judecătoreşti şi "doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloc de determinare a regulilor de drept" (art. 38 pct.1 lit. d). Este sensul ce se

justifică de altfel şi în dreptul intern. Chiar dacă nu are valoare de drept, doctrina juridică a reprezentat din totdeauna oimportantă sursă de inspiraţie pentru legiuitor, ca şi pentru judecători sau ceilalţi interpreţi ai dreptului.

NORMA JURIDICĂ

Noţiune şi caracterizare

Normele juridice alcătuiesc structura internă a dreptului analizat ca un ansamblu de elemente constitutive (sistemul dreptului). Scopul normelor juridice în societate este de a

promova, apăra şi impune o asemenea conduită umană care să asigure convieţuirea socială,orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respective.Cu ajutorul normelor juridice se .ordonează relaţiile interumane, cu mijloacele specifice dreptului, atât în interiorul ţării, cât şi în relaţiile cu celelalte state, în politica internaţională.

Caractere

a) Caracterul social al normei juridice este asigurat de faptul că prin aceasta seordonează şi reglementează relaţiile interumane. Prin caracterul ei prescriptiv norma juridicăimpune o anumită conduită, constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană îndreptată sprerealizarea unui anumit scop. Chiar în cazuldreptului de proprietate, norma nu vizează atitudinea sau comportamentul omului (proprietar)faţă de bunuri, ci faţă de ceilalţi oameni cu privire la bunuri. În temeiul dreptului de proprietate,titularul îşi exercită atributele proprietăţii (usus, fructus, abusus) tuturor celorlalţi oamenirevenindu-le obligaţia de a se abţine de la orice acţiune de natură să-l tulbure pe proprietar înexerciţiul dreptului său. Caracterul social al normei de drept se poate desprinde şi din faptul căorice regulă de drept apare ca răspuns la o nevoie socială, nevoia de dirijare a comportamentuluisocial al indivizilor prin stabilirea permisiunilor şi interdicţiilor.

b) Caracterul prescriptiv al normelor de drept decurge din faptul că prin intermediulacestora statul impune o anumită conduită, constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană

îndreptată într-un anumit sens. În raport de acest caracter pot fi identificate “nuanţe specifice” aleunor norme cum sunt: normele de principii, normele definiţii, normele sarcini.

Normele-principii sunt cele în care regula de drept nu prescrie un anumit comportamentconcret ci consfinţeşte relaţii social-politice, ce devin principii generale privind sistemul de dreptîn întregul său sau o anumită ramură a dreptului. Întrucâtreflectă ceea ce este esenţial şi definitoriu în sistemul respectiv, normele-principii îndeplinescrolul unor linii directoare, “asigurând concordanţa diferitelor norme juridice, coeziunea şiarmonia acestora, desprinderea sensului exact şi a finalităţii normelor de drept”Asemenea .norme constatăm înConstituţia ţării dar şi în numeroase alte acte normative. În Titlul I alConstituţiei României, din 21 noiembrie 1991, spre exemplu, sunt inserate principiilefundamentale ale statuluiromân (România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şiindivizibil. Statul român este un stat de drept, social şi democratic în care demnitatea omului,drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori supremeÎn dreptul muncii, de exemplu,constatăm, ca “reguli fundamentale pe care se eşafodează întreaga ramură de drept”, principiigenerale comune tuturor ramurilor de drept, precum şi principii specifice acestei ramuri cumsunt: neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii; negocierea condiţiilor de muncă;disciplina muncii; perfecţionarea pregătirii profesionale; dreptul la odihnă; dreptul la protecţiamuncii; dreptul la asociere în sindicate; dreptul la grevă.