Noțiune contract special

Titlul I

Noţiunea, izvorul, calificarea şi domeniul contractelor speciale

Capitolul I.

Rolul contractelor speciale în dreptul civil

1. Din punct de vedere tehnic rolul contractului special a fost diferit în timp în funcţie de tipul de economie şi de politica juridică a fiecărei perioade istorice, ele fiind reflectate în spiritul legii. Uneori a jucat un rol preponderent alteori unul secundar, de simplu instrument care facilitează aplicarea dreptului.

2. În prezent el joacă un rol mediu, căci tot mai mult contractele sunt reglementate prin norme imperative ca în vechiul drept roman şi opus dreptului modern.

2.1. Economia noastră tinde spre economia specifică societăţii de consum. În aceste condiții are loc un recul al libertăţii contractuale căci prin norme imperative raporturile contractuale sunt dirijate. De aceea regulile juridice tind să fie tot mai numeroase, mai complexe şi mai specializate. Fundamentul acestei mutaţii este protecţia consumatorilor în raport cu furnizorii de bunuri şi servicii, căci produsele şi serviciile sunt tot mai specializate cumpărătorul putând fi astfel uşor dus în eroare Se urmăreşte de asemenea protecţia categoriilor de subiecţi de drept considerate inferioare în raport cu alte categorii. Este cazul protecţiei salariaţilor în raport cu angajatorii, a chiriaşilor în raport cu proprietarii imobilelor cu destinaţia de locuinţă, etc. În acest context a renăscut rolul contractelor speciale căci pe calea lor, reglementate cu caracter imperativ, sunt dirijate raporturile juridice actuale, teoria obligaţiei şi cea a contractului special având rol secundar. Vorbim astfel de dirijism contractual şi de contractele de adeziune

2.2. Pe de altă parte, societatea de consum determină o extensie nemaiîntâlnită a sferei contractelor speciale. Instrumentele juridice ale începutului de secol XIX nu mai pot satisfac cerinţele tot mai diversificate de schimb de mărfuri şi servicii impunând practicienilor să inventeze noi tipuri de convenţii care prin utilizarea îndelungată au devenit contracte numite în sensul că justiţia şi doctrina le recunoaşte, chiar dacă ele nu sunt consacrate în lege, condiţie pentru ca un contract să fie considerat numit propriu zis. În timp o parte din contractele create de practică, în special cele din sfera consumului, au fost consacrate de lege devenind contracte numite propriu zis. Este astfel cazul contractelor de sponsorizare, de leasing etc. Cea mai mare parte a contractelor noi apărute în acest fel sunt provenite din legislaţia străină, terminaţia ing denotând originea lor din dreptul anglo-saxon.

3. În dreptul roman care, după cum ştim, era procedural, nici un drept nu exista dacă nu avea o acţiune, iar acestea erau limitativ enumerate, existând numai în măsura în care erau consacrate în contractele speciale. De aceea contractele speciale au avut un rol predominant, căci ele comandau convenţiile, teoria generală a obligaţiilor dictând regulile de sancţiune a delictelor. Ulterior, în epoca clasică, pe cale pretoriană se acorda acţiune şi pentru alte convenţii nerecunoscute de dreptul civil, dar recunoscute de pretor prin edict, fiind astfel calificate şi acestea ca numite. Justinian a desăvârşit această evoluţie, pe calea praescriptis verbis, acordând dreptul la a solicita executarea oricărei convenţii, deci şi a celor nenumite, dacă aceasta a fost deja executată de către reclamant Numărul contractelor de atunci era nelimitat fiind clasificate summa divisio în: do ut des; do ut facias; facio ut facias; facio ut des.

4. În timp, mai ales în dreptul modern, concepţia despre drept s-a schimbat căci existenţa dreptului nu mai depinde de existenţei acţiunii ci invers. La fel şi concepţia despre contract căci orice convenţie obligă părţile chiar dacă ele nu se subordonează unui tip de contract reglementat de lege. În acea perioadă dominată de filozofia ce exacerba individualismul şi libertatea absolută, rolul contractului special a scăzut, fiind considerat doar un instrument de naştere a obligaţiilor ce facilita încheierea contractelor căci dispensa părţile de obligaţia de a stabili toate elementele convenţiei şi obliga judecătorul să supună convenţia părţilor regimului legal prevăzut de contractul tip. S-a ajuns astfel să se vorbească de criza contractelor.

Capitolul II. Noţiunea de contract special.

5. Spre deosebire de dreptul roman noţiunea actuală de contract special are o sferă mai largă. Ea cuprinde, pe lângă contractele speciale, reglementate de lege, şi contractele utilizate în practică, ceea ce numim contracte nenumite, în sensul că nu sunt consacrate de lege, şi nu pentru că nu ar avea un nume. Din acest punct de vedere putem concluziona că toate contractele sunt speciale, neexistând un contract general.

6. Noţiunea de contract special trebuie să o analizăm prin raportul ei cu teoriei generale a contractului, adică cu ceea ce ar putea fi genul, şi pe care l-am putea denumi „contract”, opusul speciei adică, contractele speciale.

7. Existenţa intersecţiei dintre contratele speciale şi teoria generală a contractului, pe de o parte, şi a contractelor nenumite pe de altă parte impune necesitatea calificării contractelor.