Instituții de Drept Civil

Previzualizare curs:

Extras din curs:

PARTEA I

INSTITUŢII DE DREPT CIVIL - PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I

PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

SECŢIUNEA I

NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROBĂ

Dacă părţile participante la un raport juridic civil îşi îndeplinesc obligaţiile asumate, nu se pune problema probelor, deoarece drepturile subiective există separat de dovada lor. Atunci când între aceste părţi apare o neînţelegere, un litigiu, fie referitor la existenţa, fie referitor la conţinutul raportului juridic, se pune problema dovedirii lor cu ajutorul probelor.

1.1. Noţiunea de probă şi sediul reglementării

Termenul de probă este similar celui de dovadă şi poate avea trei înţelesuri:

- în sensul larg al noţiunii, prin probă se înţelege operaţiunea de prezentare în faţa instanţei de judecată a mijloacelor de convingere prin care se urmăreşte dovedirea existenţei unui anumit raport juridic. În acest sens, noţiunea de probă este sinonimă cu cea de probaţiune judiciară, sens în care a proba (a dovedi) înseamnă a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că ea corespunde adevărului.

- într-un al doilea sens, mai restrâns, prin probă se înţelege mijlocul prevăzut de lege prin intermediul căruia se stabileşte existenţa unor drepturi subiective şi a unor obligaţii corelative, care intră în conţinutul unor raporturi juridice. În acest sens, prin probe înţelegem toate mijloacele de convingere admise de lege: proba prin înscrisuri, proba cu martori, mărturisirea, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului şi probele materiale.

- în cel de-al treilea sens, prin probă se desemnează rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă, adică în ce măsură acestea au contribuit la formarea convingerii judecătorului cu privire la stabilirea adevărului în cauză.

Materia probelor este reglementată în primul rând de Codul civil, care stabileşte în art.1169-1206 admisibilitatea şi forţa doveditoare a patru mijloace de probă - înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile, precum şi sarcina probei. Codul de procedură civilă reglementează alte trei mijloace de probă - expertiza, cercetarea la faţa locului şi probele materiale, precum şi modul de administrare a probelor (art.167-225 şi art. 235-241).

1.2. Obiectul probei

Obiectul probei îl constituie actele juridice (ex.: un contract) şi faptele juridice (ex.: un cutremur de pământ) generatoare de drepturi subiective civile şi de obligaţii corelative. Faptele ce urmează a fi dovedite pot fi de ordin material - cele care se exteriorizează (acţiuni omeneşti sau evenimente ale naturii) sau de ordin psihologic - cele care nu se exteriorizează decât prin finalitatea lor (înşelăciunea, reaua-credinţă).

În principiu, nu pot constitui obiectul probei:

1. legile, deoarece se prezumă că sunt cunoscute de toată lumea din momentul publicării lor în Monitorul Oficial;

2. faptele constatate de lege (prezumţiile legale), judecătorul neputând admite împotriva lor proba contrarie (ex.: prezumţia timpului legal al concepţiei prevăzută de art. 61 C. fam.);

3. faptele necontestate, adică acele împrejurări asupra existenţei cărora părţile din proces sunt de acord, le recunosc în mod tacit.

4. faptele negative indefinite, adică acele împrejurări cu caracter indefinit care nu s-au produs. Uneori, chiar legea impune dovada unor fapte negative determinate. De exemplu, art. 53 alin. 1 C. fam. prevede prezumţia de paternitate, potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are drept tată pe soţul mamei. Art. 54 C. fam. prevede că paternitatea poate fi contestată dacă este imposibil ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Această probă este posibilă numai prin dovedirea unor fapte pozitive determinate, de exemplu, soţul mamei ar putea să facă dovada că în perioada de concepţie a copilului a fost plecat în străinătate, având un contract de muncă cu durată determinată. Astfel, este înlăturată prezumţia de paternitate stabilită de art. 53 C. fam., probându-se în mod indirect că în perioada de concepţie a copilului soţul mamei nu a putut convieţui cu aceasta.

5. faptele stabilite de instanţa penală nu pot face obiectul probei în instanţa civilă, nici pentru confirmarea lor, nici pentru infirmarea lor.

Faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii lor. În cazul faptelor cunoscute personal de către judecător, acesta trebuie să se bazeze în hotărarea sa pe probele administrate în cauză.

1.3. Sarcina probei

Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Aşadar, sarcina probei revine în primul rând reclamantului. Pârâtul poate formula apărări în faţa pretenţiilor reclamantului, afirmaţii pe care, la rândul său, trebuie să le dovedească. Există şi cazuri în care pârâtul este cel care trebuie să preia iniţiativa probei, cum ar fi situaţia în care el dobândeşte calitatea de reclamant, formulând o cerere reconvenţională. Dacă reclamantul ridică obiecţii la cererea pârâtului, va fi rândul său să-şi dovedească afirmaţiile. În concluzie, sarcina probei în cadrul unui proces civil trece de la o parte la cealaltă, în funcţie de afirmaţiile pe care fiecare dintre ele le face. Potrivit art. 129 alin. 5 C. proc. civ., dacă părţile nu solicită unele dovezi, judecătorul, în virtutea rolului său activ, va ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Cazuri de răsturnare (intervertire) a sarcinii probei1:

- când legea stabileşte că sarcina probei revine părţii care nu a făcut nici o afirmaţie. Astfel, potrivit art. 58 alin. 2 C. fam., dacă recunoaşterea de paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. Aşadar, în această situaţie nu cel recunoscut, mama acestuia sau descendenţii săi trebuie să facă dovada, deşi au calitatea de reclamanţi, ci autorul recunoaşterii (pârâtul), fără să se fi făcut vreo probă împotriva sa, trebuie să dovedească că recunoaşterea de paternitate corespunde cu realitatea.

- în cazul unor litigii de muncă (contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă şi contestaţia împotriva deciziei de imputare), sarcina probei revine angajatorului (pârâtului) împotriva căruia este formulată pretenţia, care va trebui să dovedească că măsura luată este legală şi temeinică, şi nu angajatului (reclamantului), care pretinde contrariul.

1.4. Condiţiile generale de admisibilitate a probei

Condiţiile generale de admisibilitate a probei sunt următoarele:

1. proba trebuie să fie legală, adică să nu fie oprită de lege. Astfel, nu se permite folosirea interogatoriului în dovedirea motivelor de divorţ.

2. proba trebuie să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, demne de a fi crezute şi să nu ducă la concluzii absurde, imposibile, care ar contrazice evidenţa şi legile naturii;

3. proba trebuie să fie utilă, adică să nu fie cerută pentru dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor împrejurări prezumate absolut de lege. De exemplu, este inutil ca pârâtul să facă dovada dreptului său de proprietate asupra unui imobil, din moment ce reclamantul a dovedit deja dobândirea imobilului respectiv prin uzucapiune.

4. proba trebuie să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, cu alte cuvinte să existe o legătură directă între faptele de dovedit şi împrejurările care fac obiectul procesului. Aşadar, dacă proba cerută de părţi este străină de obiectul litigiului, ea va fi respinsă ca nepertinentă.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Institutii de Drept Civil.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
9.5/10 (4 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
98 pagini
Imagini extrase:
98 imagini
Nr cuvinte:
44 784 cuvinte
Nr caractere:
236 305 caractere
Marime:
151.37KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Drept Civil
Predat:
la facultate
Materie:
Drept Civil
Sus!