Elemente de Drept Civil

CAPITOLUL I

PROPRIETATEA ŞI DREPTUL DE PROPRIETATE

A) Noţiune

Investigaţiile efectuate în sfera teoriei şi practicii dreptului civil evidenţiază un sens economic şi un sens juridic, ce se atribuie conceptului de “drept de proprietate”.

În sens economic, proprietatea apare ca o categorie specifică vieţii economice, care reflectă relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi repartiţie a bunurilor materiale . Ea desemnează, cu alte cuvinte, substanţa sau conţinutul proprietăţii, raporturile ce fundamentează întregul sistem de relaţii economice. Proprietatea dă expresie accesului suprem al omului – luat individual sau în colectivitate – la însuşirea bunurilor naturale create prin activitatea umană . Ea exprimă o relaţia de apropriere, de însuşire a premiselor materiale ale unui proces de producţie. Când această însuşire este ocrotită şi garantată prin forţa de constrângere a statului, ea devine un raport, un drept de însuşire, îmbrăcând forma dreptului de proprietate.

Se conturează astfel, sensul juridic al noţiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelişul sau “haina juridică” a conţinutului economic.

Teoretic, deci, poate fi reţinută o asemenea distincţie între proprietate şi dreptul de proprietate , dar practic, cei doi termeni apar ca sinonimi. Legislaţia existentă, literatura şi practica din acest domeniu utilizează atât termenul de “proprietate” cât şi pe cel de “drept de proprietate” pentru a desemna instituţia juridică cu acest nume.

Chiar legea fundamentală a ţării – Constituţia României din 21 noiembrie 1991 – foloseşte atât denumirea de proprietate cât şi pe cea de “drept de proprietate” .

Oprindu-ne asupra sensului strict juridic, trebuie să reţinem o accepţie largă şi una restrânsă a noţiunii în discuţie. În sens larg, noţiunea de “drept de proprietate” este utilizată în literatura de specialitate mai veche , pentru a desemna: proprietatea imobiliară , proprietatea mobiliară , proprietatea unui uzufruct , a unei creanţe , proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală . În acest sens, a fi proprietar înseamnă “a deţine ceva în mod exclusiv şi absolut, a-i da destinaţia dorită, a-l folosi după destinaţia sa, sau după interesul propriu avut”. Privit astfel, dreptul de proprietate nu apare cu semnificaţia proprie de drept real, exclusiv, perpetuu, absolut (opozabil erga omnes).

Noţiunea de drept de proprietate are însă şi un sens restrâns propriu, având ca obiect bunuri corporale , mobile şi imobile. Acest sens este avut în vedere de Constituţia ţării în Titlul II, denumit “Despre proprietate”, dar şi de alte reglementări legale în materie. Dintre acestea din urmă prezintă un interes deosebit, pentru definirea dreptului de proprietate, art. 480 din Codul civil, potrivit căruia “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele prevăzute de lege”.

Definiţia formulată de Codul civil este încă actuală, dar susceptibilă de cel puţin două critici:

• enumeră doar atributele dreptului de proprietate, din care lipseşte “usus”;

• menţionează caracterul “absolut” în loc de “perpetuu”, caracter care luat strict ar face antisocial şi antijuridic dreptul de proprietate pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea şi celelalte drepturi reale .

Aducând corectivele necesare, literatura de specialitate defineşte dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească şi să dispună de un lucru, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în limitele prevăzute de lege.

B) Atributele dreptului de proprietate imobiliară

Prerogativele (atributele) dreptului de proprietate alcătuiesc substanţa însăşi a acestui drept, cu unele particularităţi impuse de natura bunurilor ce formează obiectul său.

În textele Codului civil şi ale legislaţiei ce completează acest cod, atributele dreptului de proprietate nu sunt clar precizate. De aceea, doctrina juridică acordă un spaţiu larg acestora, apelând nu numai la terminologia dar şi la doctrina dreptului roman . Aceste atribute sunt: posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi), dispoziţia (jus abutendi).

Posesia – este o stare de fapt şi nu o stare de drept, care presupune puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenţei dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

În Codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin. 2 care prevede că “posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul, în numele nostru.” Definiţia este, cum arătam, imprecisă, criticabilă, din cel puţin două motive:

• foloseşte termenul de “deţinere” ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind susceptibil şi de un alt înţeles juridic (detenţie precară);

• expresia “folosirea de un drept” poate, de asemenea, conduce la ideea, inexactă, a unei concordanţe între posesie şi exerciţiul unui drept, ori, posesia poate exista chiar dacă posesorul nu exercită un drept asupra lucrului.