CAPITOLUL I
PATRIMONIUL
1. Noţiunea de patrimoniu
Codul civil sau alte legi nu conţin o definiţie a
patrimoniului deşi numeroase texte legale fac referiri la aceastã
noţiune. În accepţiunea curentã prin patrimoniu se înţelege
averea sau avuţia unei persoane. Într-o accepţiune ceva mai
restrânsã se vorbeşte de patrimoniu public ori în alte situaţii de
patrimoniu cultural etc. Ne intereseazã însã sensul tehnic,
juridic al acestei noţiuni; pe cât este el de familiar în limbajul
profan, pe atât de abstract este în limbajul juridic.
Pentru a-l circumscrie este necesar sã ne întoarcem la
distincţiile sau clasificarea drepturilor patrimoniale deoarece,
anticipând puţin, patrimoniul se referã exclusiv la sfera
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (etimologic din latinescul
patrimonium care derivã de la pater familias care era
proprietarul întregii averi familiale). Astfel drepturile şi
obligaţiile unei persoane pot sã poarte asupra unor bunuri
determinate considerate ut singuli faţã de celelalte drepturi şi
obligaţii ale aceluiaşi subiect de drept. Sub acest titlu am
calificat drepturile reale şi personale (de creanţã), mobiliare şi
imobiliare, corporale şi incorporale etc. Dar, de altã parte,
drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot sã poarte asupra unui
ansamblu de bunuri, adicã asupra unei universalitãţi. 1
Tradiţional se distinge între universalitatea de drept (adicã
patrimoniul) şi diverse universalitãţi de fapt. Acestea din urmã
nu au un contur precis dar sunt aplicate diferitelor mase de
bunuri care au caractere diferite. Singura trãsãturã comunã a
1 I.P.Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ediţie
revãzutã şi completatã, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 7-22; L. Pop, Dreptul
de proprietate şi dezmembrãmintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
7-9;
acestor mase de bunuri este cã ele nu înglobeazã totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, ele fiind fracţiuni de
patrimoniu sau, într-un alt termen, "sub-patrimoniu"; ele deci nu
cuprind un activ şi un pasiv. De pildã, fondul de comerţ care
constituie un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale
sau incorporale în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de
profit. Sau, într-un alt exemplu, uzufructul constituit asupra unei
turme de vite (art. 556 C.civ.). Unii autori susţin cã pe lângã
aceste douã feluri de universalitãţi (universalitãţi de drept şi
universalitãţi de fapt) trebuie sã i se facã un loc şi unui ansamblu
care reuneşte bunurile de producţie şi munca omului în cadrul
unei întreprinderi1.
Singura universalitate de drept admisã în dreptul nostru este
cea care se numeşte patrimoniu. Juriştii romani nu au definit
patrimoniul dar au surprins elementele sale. Dupã distincţia lui
Gaius rezultã cã patrimoniul este alcãtuit din dreptul de
proprietate şi din drepturile reale şi personale, acestea din urmã
putând figura la activ ca şi creanţe, sau la pasiv ca datorii2.
Noţiunea de patrimoniu a fost definitã prima datã de cãtre
C. Aubry şi C. Rau - în secolul trecut - ambii profesori la
Facultatea de Drept din Strasbourg, în opera lor "Curs de drept
civil dupã metoda lui Zachariae" (a apãrut în mai multe ediţii
cunoscând o longevitate neobişnuitã). În literatura noastrã
juridicã patrimoniul a fost definit ca fiind "totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau
juridice determinate, privite ca o sumã de valori active şi pasive,
strâns legate între ele" 3. Poate mai simplu, numim patrimoniu
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economicã,
aparţinând unei persoane
4
. Trebuie însã sã subliniem cã
bunurile nu intrã în componenţa patrimoniului.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
