TITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL
CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
La o simplă analiză, fără a fi necesare ample cercetări sau studii a căror valoare să fie transformată în sume cu multe cifre, se poate constata că oricărei forme de viaţă îi sunt specifice anumite reguli ce permit supravieţuirea, iar în cazuri complexe chiar evoluţia.
Poate trăsătura cea mai importantă care trebuie subliniată în cazul drepturilor care vor face obiect de cercetare pentru studenţi este aceea că acestora le corespund obligaţii, iar subiectele raporturilor juridice se află într-o continuă relaţie de interdependenţă, fiind în acelaşi timp titulare de drepturi şi obligate să respecte, la rândul lor, drepturile altora.
Secţiunea 1. Noţiunea de drept
#1. Sensurile noţiunii
Cuvântul în sine îşi regăseşte rădăcinile într-o noţiune care desemnează ceea ce este conform legii – directum. În acelaşi sens sunt utilizate cuvintele right – în engleză, recht – în germană şi olandeză, derecho – în spaniolă, diritto – în italiană
În limita stabilită de ştiinţele juridice, noţiunea de drept poate îmbrăca mai multe înţelesuri, şi anume :
Sub un prim aspect, prin drept se înţelege totalitatea regulilor de conduită care reglementează relaţiile sociale dintre persoane Aceste reguli există independent de aplicarea lor la un moment dat, ele mai fiind desemnate prin expresiile “drept obiectiv” sau “drept pozitiv”, deducându-se ideea de drept al unei ţări oarecare, în speţă dreptul românesc.
Dintr-un alt punct de plecare al analizei, prin drept se înţelege o anumită capacitate – recunoscută de dreptul obiectiv – de a avea o anumită conduită juridică şi de a pretinde de la toate celelalte subiecte de drept (de regulă nedeterminate, dar posibil determinate) adoptarea unei anumite conduite, concomitent cu posibilitatea de a solicita dacă se impune, ajutorul statului pentru a se obţine executarea obligaţiei ce revine celorlalte persoane, în anumite condiţii. În limitele în care această capacitate este indisolubil legată de un anumit subiect, dreptul astfel determinat va fi denumit “drept subiectiv”.
Sub un ultim aspect, prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei, care se ocupă cu cercetarea sistemului juridic şi a drepturilor recunoscute de lege subiectelor de drept, fiind identificat prin expresia “ştiinţe juridice”.
Deşi dreptul înmănunchează legea şi acţiunea prin care executarea obligaţiilor este garantată, reprezentând un întreg unitar privit ca un produs al activităţii statului, din punct de vedere ştiinţific şi didactic se impune divizarea acestuia în mai multe părţi, respectiv ramuri.
#2. Dreptul obiectiv şi subiectiv; dreptul public şi privat
Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul normelor de conduită socială care reglementează relaţiile interumane (noţiunea fiind sinonimă cu aceea de lege ca totalitate a normelor juridice care reglementează relaţii sociale), în timp ce dreptul subiectiv cuprinde libertăţile pe care persoanele le au unele faţă de altele – inclusiv faţă de stat şi comunitatea internaţională -
Dreptul pozitiv – însumând reguli de conduită care reglementează relaţii sociale între persoane – se divide în drept public şi în drept privat, deosebirea dintre acestea fiind determinată de modul în care statul intervine şi reglementează prin norme aceste relaţii.
În măsura în care statul realizează această intervenţie în calitate de autoritate, de titular al puterii publice, ne găsim în domeniul dreptului public, afirmându-se că acesta cuprinde acele norme juridice prin care se reglementează relaţii sociale ce exprimă un interes public, adică raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Drepul privat cuprinde acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintre persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese private.
Oricare dintre aceste două domenii poate fi analizat din punct de vedere internaţional sau intern.
În mod de netăgăduit, dreptul civil face parte din domeniul dreptului privat cu care, iniţial, s-a confundat. De-a lungul istoriei, dezvoltarea ştiinţifică a determinat apariţia unor relaţii sociale care au necesitat o reglementare specială ce s-a desprins din dreptul civil, fără a-şi nega însă veodată rădăcinile, astfel încât acesta îşi păstrează calitatea de drept comun. Această calitate implică o raportare permanentă la principiile şi regulile fundamentale ale dreptului civil în conexitate cu reglementările speciale.
#3. Dreptul civil în sistemul dreptului românesc
Persoanele stabilesc anumite relaţii între ele în vederea satisfacerii unor interese proprii, iar în măsura în care acestea sunt reglementate prin norme de drept civil, se circumscriu acestei ramuri de drept. O anumită elasticitate este întâlnită la acest nivel, lăsându-se o rezonabilă libertate de acţiune participanţilor la circuitul civil, în condiţiile în care istoria a dovedit că dezvoltarea se realizează ca urmare a manifestării libertăţii individuale de acţiune, reflectate într-o serie de măsuri şi iniţiative personale. Concomitent, se impune intervenţia statului prin norme imperative, în vederea asigurării coordonării acestei activităţi şi dirijării lor în direcţia dorită de societate.
În momentul în care se pune problema delimitării dreptului civil, trebuie avute în vedere subiectele de drept aflate în împrejurări private ale existenţei lor de zi cu zi, pornindu-se de la momentul apariţiei pe scena astfel creată şi care corespunde cu naşterea persoanei fizice şi până în ultimul moment al fiinţei sale, iar uneori chiar cu depăşirea acestor limite.
Dacă se poate imagina ca un subiect de drept să nu interfereze niciodată pe întreaga durată a existenţei sale cu norme de drept procesual sau chiar cu cele de drept material având un anumit specific (de exemplu penal), este imposibil ca un subiect de drept să se delimiteze de normele dreptului civil, în condiţiile în care numele fiecărui persoane fizice se supune unei reglementări din această sferă, iar cumpărarea unui bilet de tramvai reprezintă deja un veritabil act juridic supus unor condiţii de fond şi formă.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
