Drept civil - partea generală - persoanele

Cap. I. PROBA DREPTULUI SUBIECTIV CIVIL

1. Consideraţii generale privind probele

1.1. Noţiune

Termenul de „probă” sau „dovadă” cunoaşte mai multe accepţiuni:

- procedeul folosit pentru stabilirea existenţei unui fapt juridic, a existenţei drepturilor subiective şi obligaţiilor civile -se au în vedere „mijloacele de probă”;

- operaţiunea de prezentare în faţa organului jurisdicţional a mijloacelor de probă-„probaţiunea judiciară”;

- rezultatul obţinut din realizarea acestui demers-formarea convingerii judecătorului.

1.2. Obiectul probei

Obiectul probei este reprezentat de toate împrejurările - acte ori fapte juridice - care au dat naştere la dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă.

Nu constituie obiect al probei: norma juridică, faptele negative nedefinite (se probează faptul pozitiv contrar), faptele notorii, faptele necontestate.

1.3. Sarcina probei

Sarcina probei, adică obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic generator de drepturi şi obligaţii, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui care invocă dreptul sau obligaţia respectivă. Conform art.1169 C. civ., “Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Reclamantul este cel căruia îi revine mai întâi sarcina de a dovedi cele pretinse - actori incumbit probatio. După ce reclamantul s-a conformat, în apărare revine rândul pârâtului să dovedească faptele pe care-şi sprijină cererile sale. Altfel spus, în apărare, pârâtul devine reclamant.

Sarcina probei se inverseazã însã în cazul prezumţiilor legale şi atunci pârâtul este cel căruia îi revine primul sarcina probei.

Prin urmare, pe tot parcursul procesului, sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât.

1.4. Condiţiile de admisibilitate a probei

Proba trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:

- să fie legală (să nu fie oprită de lege);

- să fie verosimilă (adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile);

- să fie utilă (să tindă la dovedirea unor fapte contestate în cadrul procesului);

- să fie pertinentă – (să aibă legătură cu cauza);

- să fie concludentă – (să conducă la rezolvarea cauzei).

1.5. Convenţiile asupra probelor

Convenţiile asupra probelor pot avea ca obiect fie lărgirea, fie restrângerea cadrului legal al probelor, în scopul dovedirii raportului juridic dedus judecăţii. Încheierea acestor convenţii poate fi realizată de părţi fie chiar odată cu încheierea actului juridic care le leagă, fie ulterior, în cursul judecăţii. Se admite în general că sunt valabile convenţiile asupra probelor, dacă prin aceasta nu se aduce atingere unor norme imperative.

2. Mijloacele de probă

2.1. Consideratii generale

Potrivit art. 1170 C. civ. "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii si prin mãrturisirea uneia din pãrţi...". La aceste mijloace de probã Codul de procedurã civilã mai adaugã şi reglementeazã expertiza (art. 201-214) şi cercetarea la faţa locului (art. 215-217).

2.2. Înscrisurile

Noţiune

Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnãri ale pãrţilor, fãcute în formã scrisã pe un mijloc adecvat: hârtie, sticlă, carton, scândură, peliculă sau bandă magnetică cu privire la acte sau fapte din care izvorãsc raporturile juridice dintre ele.

Cele mai importante sunt: înscrisul autentic şi înscrisul sub semnătură privată. Alte înscrisuri: registrele comercianţilor, registrele şi hârtiile casnice, orice adnotaţie "fãcutã de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţã", rãbojurile, înscrisurile şi celelalte imprimãri asimilate lor care au apãrut ulterior elaborãrii Codului (înregistrãri magnetice, fonice sau video, fotografii etc.).

Clasificarea înscrisurilor

După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:

- preconstituite - întocmite special pentru a servi ca probe;

- nepreconstituite - sunt celelalte înscrisuri.

După efectul lor:

- originare - întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic civil;

- recognitive - întocmite pentru a recunoaşte existenţa înscrisurilor originare pierdute ori distruse;

- confirmative - prin aceste înscrisuri se înlătură anulabilitatea unui act juridic civil (făcându-l valabil).

După raportul dintre ele, se împart în:

- originale;

- copii.

După criteriul semnăturii:

- semnate;

- nesemnate.

Cele mai importante înscrisuri sunt: înscrisul autentic şi înscrisul sub semnătură privată.

1. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2001;

2. G.Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

3. St.D. Cărpenaru, Tratat de drept civil. Partea generală, Vol 1, Ed. Academiei, Bucureşti 1989;

4. E.Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

5. P. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994;

6. C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998;

7. E.Lupan, I.Sabău-Pop, „Tratat de drept civil român. Persoanele”, vol.2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007;

8. P.Truşcă, R.Topor-Drumea, „Manual de drept civil. Persoanele”, Ed. Europolis, Constanţa, 2007.

9. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VII-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005;

10. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT