INTRODUCERE
Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca obiect de
reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulaţia
bunurilor (de exemplu, vânzarea, schimbul, împrumutul), folosinţa lor (de exemplu, locaţiunea,
comodatul), conservarea acestora (depozitul), crearea de valori (de exemplu, antrepriza),
reprezentarea la încheierea actelor juridice (de exemplu, mandatul), asigurarea mijloacelor
necesare întreţinerii şi îngrijirii (de exemplu, contractul de întreţinere) etc. Astfel fiind, regimul
juridic al contractelor civile reprezintă o parte importantă - atât din punct de vedere teoretic, cât şi
practic - a dreptului privat, în general, şi a dreptului civil, în special.
Pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a acestor reglementări este însă necesar să facem
unele precizări privitoare la corelaţia dintre regimul juridic special al contractelor şi teoria
generală a obligaţiilor.
Potrivit art. 1.166 C.civ., contractul – principalul izvor al obligaţiilor - este acordul de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic,
iar art. 1.167 alin. 1 C.civ. dispune că toate contractele se supun regulilor generale din prezentul
capitol.
La materia Drept civil. TGO a fost studiat contractul, în general, fiind abordate, pe rând,
chestiuni referitoare la clasificare, încheiere, interpretare, efecte, cesiune, încetare.
La materia Drept civil. Contracte vor fi studiate anumite contracte speciale numite,
reglementate în Codul civil şi în legi speciale. Aceste contracte – reglementate de art. 1.650 -
2.278 C.civ. şi în unele legi speciale - sunt guvernate de reguli în mare măsură derogatorii de la
cele generale. În acest sens, art. 1.167 alin. 2 C.civ. prevede că „regulile particulare privitoare la
anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale”.
Aşadar, în ceea ce priveşte corelaţia dintre regimul juridic special al contractelor civile şi
teoria generală a obligaţiilor civile precizăm că prioritate au regulile speciale prevăzute - în
Codul civil ori în acte normative speciale - pentru contractul în cauză. De exemplu, în materia
contractului de vânzare clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea cumpărătorului (art. 1.671
C.civ.), în timp ce în materia contractelor, în general, se interpretează în favoarea celui care se
obligă (art. 1.269 alin.1 C.civ.).
În măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate prin norme speciale (sau
prin convenţia dintre părţi) se aplică, în completarea acestor norme, regulile din partea generală a
dreptului obligaţional (teoria generală a contractelor şi obligaţiilor), care cuprinde reguli aplicabile
tuturor contractelor sau contractelor dintr-o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau
unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit etc.). De exemplu, chestiunile privitoare la dol, ca
viciu de consimţământ, nu sunt reglementate în materia contractului de vânzare, ceea ce înseamnă
că se vor aplica regulile generale din materia contractelor (art. 1.214 - 1.215 C.civ.). Tot astfel, în
cazul contractului de locaţiune nu există o reglementare specială privind pactele comisorii şi de
aceea se vor aplica regulile generale.
Ori de câte ori nu există norme speciale pentru un anumit contract numit se vor aplica
normele generale, iar nu normele prevăzute pentru un alt contract special, fie şi asemănător. De
exemplu, în cazul rezoluţiunii contractului de rentă viageră pentru neexecutarea fără justificare a
obligaţiei de plată a rentei de către debirentier sunt aplicabile regulile generale (art. 1.549 şi urm.
C.civ.), iar nu regula specială prevăzută de art. 2.263 alin. 3 C.civ. în materia contractului de
întreţinere (rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţa de judecată, orice clauză contrară
fiind considerată nescrisă).
Precizăm şi faptul că în privinţa contractelor nenumite, care se pot încheia de părţi în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, se vor aplica regulile generale
privitoare la contract, ca izvor de obligaţii, iar dacă aceste reguli nu sunt îndestulătoare, se vor
aplica regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1.168).
CONTRACTUL DE VÂNZARE
Secţiunea I
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de vânzare
§ 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare
1. Noţiunea. Potrivit art. 1.650 C.civ., „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul
transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul
unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin
vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.”
Luând în considerare aceste prevederi, câteva observaţii sunt necesare:
a) de regulă, vânzătorul nu are (nu trebuie să-şi execute) obligaţia transmiterii dreptului de
proprietate ce poartă asupra bunului pentru că transferul proprietăţii se produce în mod automat în
momentul încheierii valabile a contractului. În acest sens, art. 1.674 C.civ. prevede: „Cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost
predat ori preţul nu a fost plătit încă.” În cazul unui bun mobil individual determinat vânzătorul
transmite cumpărătorului proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voinţă.
b) există cazuri în care vânzătorul „se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui
bun”. De exemplu, în cazul bunurilor de gen, vânzătorul trebuie să individualizeze aceste bunuri
prin predare, numărare, cântărire, măsurare etc. Tot astfel, în cazul unui bun viitor (de pildă, un
apartament dintr-un bloc ce urmează a se construi), cumpărătorul nu poate dobândi proprietatea
decât după ce vânzătorul a realizat bunul respectiv, în stare de a fi predat.
c) cumpărătorul are drept obligaţie principală aceea de a plăti preţul. Fără preţ nu există
vânzare. După cum vom vedea1, stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării.
d) de regulă, prin contractul de vânzare se transmite de la vânzător la cumpărător dreptul de
proprietate asupra unui bun. Însă, va fi calificat drept vânzare şi contractul prin care, în schimbul
unui preţ, se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate, fiindcă transmiterea proprietăţii nu
este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare.
e) poate fi transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Acesta
poate fi:
i) dreptul de superficie2. Astfel, potrivit art. 695 alin. 4 C.civ., titularul dreptului de
superficie poate dispune în mod liber de dreptul său, însă cât timp construcţia există, dreptul de
folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate
asupra construcţiei.
ii) dreptul de uzufruct3. Potrivit art. 714 alin. 1 C.civ., „În absenţa unei prevederi contrare,
uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile
în materie de carte funciară fiind aplicabile.”4
iii) în ceea ce priveşte dreptul de servitute, acesta nu va putea fi vândut separat, ci numai
odată cu dreptul de proprietate ce poartă asupra fondului dominant, chiar dacă nu s-a făcut o
menţiune expresă în acest sens în contractul de vânzare.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.