Grupul de învățare și comunicarea elev-elev

Clasa scolara e un grup de invatare care se aseamana, in multe privinte, cu un grup de munca dar are si cateva caracteristici proprii.

Asemanarea cu un grup de munca este data de faptul ca scopul fundamental al constituirii grupului il reprezinta realizarea sarcinilor de munca (de invatare pentru elevi) pentru satisfacerea carora sunt mobilizate resursele tuturor membrilor grupului. La nivelul fiecareia dintre cele doua categorii de grupuri se elaboreaza reguli proprii care dau indentitate si personalitate respectivei comunitati.

Principala caracteristica a grupului de invatare o constituie situarea in centrul obiectivului sau de activitate a sarcinii de organizare si desfasurare a procesului instructiv-educativ. Din aceste cauze scolii ii revine, in primul rand, misiunea de a informa si familiariza pe elevi cu diverse domenii ale cunoasterii, dar si de a-i forma in spiritul cerintelor formulate de societate la un moment dat.

Realizarea acestor aspiratii este favorizata de cateva evenimente care s-au produs recent in functionalitatea scolii si care atrag atentia asupra rolului proceselor de comunicare, respective:

- centrarea activitatii de predare nu pe profesor ci pe cel ce invata;

- remarcarea avantajului folosirii metodelor active in procesul de predare invatare;

-democratizarea relatiei profesor-elev;

-elaborarea unei temeinice fundamentari toeretice privind managementul clasei de elevi in legatura cu care s-a produs reconsiderarea rolurilor actorilor implicati in actul educational;

-diversificarea surselor de informare pe care le poate folosi elevul.

Cu toate acestea in ciuda numeroaselor semnale privind necesitatea revizuirii unor comportamente profesionale, practicile educationale continua sa fie dominate de autoritatea excesiva a profesorului care mentine monopolul asupra situatiilor de vorbire, care controleaza in mod exagerat continuturile vehiculate. In aceste conditii persista cateva intrebari justificate: De ce se implica elevii atat de putin in dialogul scolar desi libertatea lor de manifestare si exprimare a crescut simtitor?! Ce se poate face pentru ai ajuta pe elevi sa foloseasca sansa extraordinara pe care au obtinut-o de a se dezvolta liber, fara constrangeri ideologice?! Dupa ce criterii ar putea fi apreciat gradul de participatie reala a elevilor la realizarea schimbului de idei si competente?

Aceste sunt doar cateva din problemele a caror solutionare ar putea conduce catre eficientizarea proceselor de comunicare ce se desfasoara in context scolar.

De ce nu se implica elevii in procesul de comunicare?!

Cauzele pentru care elevii se implica prea putin sau deloc in dialogul scolar sunt uneori obiective, intemeiate, iar alteori subiective, nejustificate. Chiar si atunci cand este vorba despre cauze subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este capabila sa rezolve problemele. Intr-o interventie educative de succes, dupa indentificarea cauzelor se recurge la elaborarea unor strategii actionale de contracarare a manifestarilor nefavorabile si de promovare a celor favorabile.

In urma unui studiu de caz realizat pe un esantion reprezentativ de un numar de 168 de elevi, din clasele terminale ale gimnaziului si din primii doi ani de liceu, li s-a cerut sa specifice motivele personale pentru care nu participa efectiv la desfasurarea lectiilor. Dupa prelucrarea raspunsurilor au fost inventariate urmatoarele categorii de cauze:

-natura temperamentala (in mare masura hotarata prin programul genetic!): itrovertit, nesociabil, necomunicativ, timid, pasiv;

-gradul de solicitare in realizarea sarcinilor scolare;

-atractivitatea pe care o inspira educatorul;

-atractivitatea pe care o inspira disciplina de invatamant;

-capacitatea stimulativa a educatorului;

-capacitatea stimulativa a clasei de elevi;

-gradul de satisfactie personala pe care il procura interactiunea;

-gradul de satisfactie inter-personala pe care il procura interactiunea;

-masura in care interactiunea poate satisface asteptarile, sperantele, aspiratiile elevului;

-climatul psiho-afectiv pe care il degaja institutia in mod explicit si implicit.

Acelasi studiu a relevant faptul ca profesorii recurg exclusiv la metode frontale de predare (mai putin la limbi straine!) si ca ofera extrem de rare oportunitati elevilor de a interactiona unii cu ceilalti. De altfel- asa cum se poate observa din analiza raspunsurilor de mai sus- multe dintre cauze privesc chiar personalitatea si incapacitatea lui de a provoca interactiunile dintre elevi. Elevii invoca- in mod deosebit- nu atat cauze de ordin logic, rational, cat mai ales, cauze de ordin sensibil, emotional.

Printr-o consultare a celuilalt partener al relatiei- profesorul, a rezultat ca, intr-adevar, ei recurg arareori la lucrul in grup, pe echipe. Ei argumenteaza ca programele scolare sunt excesiv de incarcate si nu le lasa timp pentru diversificarea metodologiei de lucru, dar nu se sfiesc sa recunoasca faptul ca nu stapanesc asemenea tehnici de invatare prin cooperare. O sinteza a cauzelor pe care profesorii le invoca pentru a se justifica, evidentiaza urmatoarele tipuri de probleme cu care se confrunta ei din punct de vedere al aplicarii practice acestor noi metodologii:

-In textele oficiale sunt putine referinte care sa-i stimuleze sa actioneze in acest sens si care sa furnizeze argumente privind avantajele utilizarii acestor moduri de lucru.

-Exista o serie de neclaritati privind scopul pentru care sunt preferabile metodele de invatare prin cooperare: activitatile in grup sunt o simpla tehnica de lucru sau ele trebuie sa asigure autonomia actionala siu initiativa elevilor?!

-Incapacitatea unor profesori de a opta pentru una dintre alternativele dilemei: mai importante sunt rezultatele pe care doresc sa le obtin prin utilizarea acestui sistem de lucru sau faptul de a provoca solidarizarea elevilor in jurul sarcinilor comune, capacitatea lor de a intra in relatie unii cu altii, de a se sprijini reciproc, de a se bucura de ceea ce au obtinut impreuna?!