Microeconomie

Previzualizare curs:

Extras din curs:

Piaţa muncii reprezintă locul abstract în care se întâlneşte cererea de muncă cu oferta de muncă. Piaţa muncii nu poate fi considerată o piaţă „obişnuită”, deoarece lucrătorii nu sunt identici şi pot decide unde şi în ce condiţii să muncească.

Firmele oferǎ locuri de muncǎ şi cer în schimb forţǎ de muncǎ, în timp ce populaţia activǎ oferǎ forţǎ de muncǎ şi cere la rândul ei locuri de muncǎ. Astfel, putem spune cǎ oferta de muncǎ este echivalentǎ cu cererea de locuri de muncǎ iar oferta de locuri de muncǎ corespunde cererii de muncă, din partea firmelor.

- oferta de muncǎ este reprezentatǎ de populaţia activǎ ;

- cererea de muncǎ provine în principal de la întreprinderi şi administraţii

Acest capitol vǎ introduce în analiza ofertei de muncǎ, cererii de muncǎ, echilibrului şi imperfecţiunilor pieţei muncii.

Oferta şi cererea de muncă

Oferta de muncă

Oferta de muncă poate fi studiată atât la nivel individual, cât şi la nivel total, iar în acest caz vorbim de ofertă agregată de muncă. Pentru început vom studia oferta la nivelul fiecărui salariat.

Oferta individuală de muncă

Oferta individuală de muncă exprimă numărul de ore de muncă efectuate de un individ în funcţie de salariul primit. Decizia unui individ în ceea ce priveşte numărul de ore de muncă are la bază existenţa unei alegeri între: timp de muncă (consum) şi timp liber.

Timpul liber poate fi definit ca fiind perioada de timp în care un individ poate desfăşura orice activitate, cu condiţia ca aceasta să nu-i aducă nici un venit, în schimb timpul de muncă reprezintă timpul în care un individ desfăşoară activităţi de pe urma cărora obţine un câştig. Pe baza celor două concepte putem scrie următoarea relaţie:

T=H+l (1),

unde T=timpul total într-o anumită perioadă (de exemplu 24 de ore, 7 zile /săp¬tămână); H=timpul de muncă; l=timpul liber.

Preţul unei ore de timp liber este egal cu salariul real (W), adică cantitatea de bunuri şi servicii pe care individul le-ar fi putut obţine dacă în perioada respectivă ar fi muncit.

Să presupunem că salariatul dispune iniţial de un venit, Y, pozitiv sau nul, indi¬ferent dacă desfăşoară sau nu o activitate remunerată. Acest venit poate proveni, de exemplu, de pe urma unei moşteniri, din dobânzile încasate pentru sumele depuse la bancă etc. Din această cauză bugetul de care dispune un salariat (B) este egal cu:

B=w•H+Y (2),

unde w=nivelul salariului orar (care ne arată şi panta dreptei bugetului pentru un salariat) iar H=numărul de ore de muncă. Ecuaţia dreptei bugetului poate fi reprezentată grafic astfel:

Dreapta bugetului pentru un salariaDacă l=0, atunci H=24 B=Y+w•24=max.;

Dacă l=24, atunci H=0 B=Y=min.

Bunăstarea unui individ depinde atât de nivelul consumului, cât şi de timpul liber deţinut de acesta. Arbitrajul dintre muncă şi timp liber ia forma unui alegeri între consum şi timp liber, care poate fi reprezentată cu ajutorul unei funcţii de utilitate:

U=U(C,l) (3),

unde: C=ansamblul de bunuri şi servicii consumate. Această funcţie de utilitate este diferită de la un individ la altul şi este reprezentată în spaţiul (C,l) printr-o mulţime de curbe de indiferenţă.

Preferinţele unui lucrător între timp liber-consum

Parametrii funcţiei de utilitate ne arată importanţa pe care fiecare individ o atribuie timpului liber şi consumului, de exemplu: U=C+l , U=C+2l. Timpul liber este sinonim cu utilitatea, pe când munca creează o anumită dezutilitate (o oră de muncă echivalează cu o oră de timp liber pierdută).

Alegerea optimă a unui individ se obţine (aşa cum ştim din capitolele anterioare) în punctul de tangenţă între dreapta bugetului şi curba de indiferenţă (punctul C, din graficul de mai jos).

Alegerea optimă a unui salariat

Efectele creşterii salariului sunt destul de ambigue. Dacă presupunem că are loc o creştere a salariului, atunci resursele de care dispune un individ vor creşte, iar acest lucru va determina creşterea preţului unei ore de timp liber. Putem spune deci că o creştere a salariului se traduce printr-o creştere a bunăstării pentru cei care lucrează; însă pentru persoanele care nu ocupă un loc de muncă, din diferite motive (de exemplu, şomaj), creşterea salariului nu are acelaşi efect. În cazul creşterii salariului se pot întâlni două situaţii: fie o creştere a numărului de ore lucrate fie, dimpotrivă, o scădere a acestora.

Efectul total (ET) al creşterii salariale poate fi descompus în efect de substituţie (ES) şi efect de venit (EV). Atunci când un salariat înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar putem vorbi de efect de substituţie. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, deoarece pentru ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului liber.

O creştere a salariului (w) determină creşterea costului de oportunitate a timpului liber (l)→l↓ şi H↑. Grafic, efectul de substituţie se măsoară pe aceeaşi curbă de indiferenţă care aparţine şi punctului de optim iniţial (A). Noul punct de optim va deveni punctul C, care se obţine prin trasarea unei tangente la curba de indiferenţă iniţială (U1), iar panta dreptei bugetului este egală cu noul salariu orar. În punctul de optim C, numărul de ore de timp liber a scăzut (de la l1 la l2), ceea ce a determinat o creştere a timpului de muncă [de la (lmax-l1) la (lmax-l2)] .

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Microeconomie.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
11 pagini
Imagini extrase:
11 imagini
Nr cuvinte:
6 261 cuvinte
Nr caractere:
30 322 caractere
Marime:
281.79KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Contabilitate
Predat:
la facultate
Materie:
Contabilitate
Sus!