Metode de Evaluare a Întreprinderii

Cap. I. Cadrul general al activităţii de evaluare

1.1. Scurt istoric. Concepte de bază în evaluare

Teoria evaluării a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. Primul economist care a stabilit elementele în baza cărora se poate determina valoarea unei proprietăţi a fost Alfred Marshall (1842-1924). În concepţia sa pentru determinarea valorii unei proprietăţi trebuie să se aibă în vedere: comparaţia directă de piaţă, costul de înlocuire şi capitalizarea veniturilor. Irving Fisher (1867-1947), economist american neoclasic, a dezvoltat teoria valorii-venitului, care constă în abordarea pe bază de venit a valorii. Fisher susţine că valoarea unei proprietăţi este funcţie de mărimea veniturilor viitoare actualizate (rentă, chirie, profit, cash-flow) generate de proprietate .

Teoria evaluării se caracterizează prin următoarele aspecte:

- are în vedere bunurile de natura capitalului imobilizat şi circulant, bunurile mobile şi imobile care formează proprietatea personală, întreprinderile sau afacerile în ansamblul lor şi nu bunurile de consum;

- se referă la mărimea valorii bunurilor care aparţin unei proprietăţi, fără a avea în vedere, în mod special, sursa valorii;

- nu foloseşte noţiunea generică de valoare, ci tipuri de valoare (valoare de piaţă, valoarea justă, valoarea ipotecii, valoarea de lichidare, valoarea de investiţii, valoarea specială, valoarea de asigurare etc.);

- definirea tipurilor de valoare, condiţiile aplicării lor, procedurile şi metodele de estimare a mărimii valorii sunt precizate în Standardele de Evaluare, elaborate de organisme profesionale naţionale şi internaţionale;

- evaluarea are caracter dinamic, înscriindu-se tot mai mult în optica investitorului, ca urmare a globalizăriia pieţelor de investiţii.

Activitatea de evaluare este, aşadar, un complex de operaţiuni, desfăşurate pe baza unor metode şi respectând standarde de evaluare, prin care se atribuie o valoare unei proprietăţi (întreprindere, afacere, proprietăţi imobiliare, valori mobiliare – hârtii de valoare, acţiuni, obligaţiuni) la un moment dat.

Teoria şi practica evaluării necesită definirea unor concepte de bază, cu care acestea operează, precum: proprietate / active, valoare, preţ, cost, piaţă.

Proprietatea reflectă drepturile de posesiune asupra unei proprietăţi imobiliare (terenuri, construcţii etc.) numită proprietate reală, şi, de asemenea, asupra unor obiecte fizice, altele decât cele care formează proprietatea imobiliară, numită proprietate personală. Termenul de activ este folosit de multe ori pentru a desemna conceptul de proprietate. În evaluarea unei întreprinderi obiectul evaluării poate fi reprezentat de: activele necorporale, corporale, financiare aflate în proprietatea întreprinderii sau controlate de aceasta .

Valoarea este expresia monetară a utilităţii unei proprietăţi (bunuri şi / sau servicii) pentru cumpărătorii şi vânzătorii ei. Manifestarea valorii este condiţionată de transferabilitatea proprietăţii, exprimată prin capacitatea sa de a fi schimbată pe bani sau pe un alt bun . Valoarea atribuită prin activitatea de evaluare este o valoare convenţională, rezultată în urma unor judecăţi, calcule expertize efectuate de evaluator, care depinde de cantitatea şi calitatea informaţiilor deţinute de acesta şi, nu în ultimul rând, de experienţa sa. Valoarea rezultată în urma procesului de evaluare are un caracter subiectiv, deoarece reprezintă opinia evaluatorului, exprimată în condiţiile specifice ale proprietăţii evaluate. Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare conceptul economic de valoare reflectă imaginea pe care o are piaţa despre beneficiile care îi revin celui care posedă bunurile sau primeşte serviciile, la data efectivă a evaluării.

Preţul are caracter obiectiv, fiind un element tangibil, real, o sumă concretă rezultată în urma unei tranzacţii, încheiate între vânzător şi cumpărător, acesta fiind solicitat de vânzător şi acceptat de cumpărător. El poate exprima de „n” ori valoarea estimată de evaluator sau poate fi mai mic decât valoarea reală. Este deosebit de important de precizat că evaluarea nu are ca obiectiv precizarea a priori a preţului tranzacţiei. Rolul evaluării este de a da indica un interval de valoare, care ulterior va servi ca bază de negociere a preţului şi care ar putea concilia poziţiile divergente dintre vânzători şi cumpărători. De fapt, în acest interval de valoare se situează „preţul rezonabil” . Preţul de evaluare al unei întreprinderi este relativ şi datorită numărului mare de metode de evaluare utilizate, ceea ce indică faptul că niciuna dintre ele nu este perfectă. Valoarea unei întreprinderi nu poate fi riguros calculată, aceasta rămâne un lucru empiric, numai viitorul justifică sau infirmă preţul de evaluare (a posteriori). Preţul de evaluare est important pentru viitorul întreprinderii, el „apasă” asupra cumpărătorului şi determină rentabilitatea viitoare a investiţiei sale, va fi mai dificil de rentabilizat o întreprindere cumpărată la o valoare foarte ridicată, din lipsă de disponibilităţi. În general, achiziţiile reuşite se realizează la preţuri moderate. Astfel, rolul evaluării rămâne cel de a favoriza o tranzacţie echilibrată.

Costul proprietăţii / activului reprezintă suma necesară pentru a produce un bun material, imaterial sau serviciu, prin însumarea cheltuielilor pe faze ale procesului de producţie, distribuţie şi vânzare a bunului economic. În evaluarea de active se utilizează categoriile de cost de achiziţie, cost de înlocuire, cost de reproducţie, cost de creare, cost istoric etc.