Contabilitate

Previzualizare curs:

Extras din curs:

Contabilitatea: la ce serveşte?

În zilele noastre, contabilitatea este adesea percepută ca instrument de măsurare a profitului (sau, mai precis, a rezultatului, ceea ce nu-i acelaşi lucru, după cum vom vedea ulterior), precum şi ca un mijloc de cunoaştere şi de apreciere a situaţiei patrimoniale şi, în consecinţă, ca un element ajutător al gestiunii.

În realitate, finalităţile contabilităţii sunt mult mai diverse şi rezultă din ceea ce speră de la ea partenerii în cursul tranzacţiilor lor. Ele au evoluat de-a lungul secolelor, dar în loc să se substituie unele altora, s-au suprapus şi întrepătruns, astfel complexă perceperea lor.

Se poate spune că, la origine, informaţia contabilă este o piesă probatoare, o memorie a operaţiunilor realizate între comercianţi, care au nevoie de transparenţă şi încredere.

Este deci esenţială dovada unui contract comercial între două persoane. Odată cu apariţia unităţilor de producţie importante, care constrâng întreprinzătorul să recurgă la mâna de lucru salariată şi să delege o parte din prerogativele sale, contabilitatea devine un mijloc de urmărire, de control intern etc. Întotdeauna este vorba despre reprezentarea unui contract bilateral, de data aceasta între patron şi salariat.

Se poate spune că dincolo de funcţia de ajutor al gestiunii, percepută de către toată lumea, contabilitatea are trei funcţii sociale importante care nu apar în mod explicit:

vizează crearea încrederii între protagoniştii vieţii economice: simpla tranzacţie între două persoane necesită deja o încredere reciprocă; a fortiori, atunci când schimburile capătă forme complexe; trebuie, spre exemplu, să se poată prezenta documente care să-i asigure pe bancheri, pe creditori în privinţa situaţiei financiare bune a întreprinderii, a solvabilităţii sale, precum şi a performanţelor sale de exploatare; în plus, cu toate că nu este scopul său, contabilitatea va viza acreditarea ideii unei bune gestiuni din partea conducătorilor;

joacă un rol de mediere în raporturile sociale şi favorizează negocierile dintre protagonişti: ca instrument de referinţă pentru determinarea unui cost şi deci a unui preţ, contabilitatea este, de fapt, sursa oricărei negocieri comerciale; ca mijloc de comunicare, ca limbaj comun acceptat de toţi, ea poate servi, implicit, în arbitrarea conflictelor.

aduce o informaţie relaţională fundamentală care trebuie să permită dialogul social.

Un alt mod de a privi problema finalităţilor contabilităţii constă în examinarea rolului său în funcţie sau nu de efectele sale. Daniel Bousard1, profesor de gestiune, distinge trei sensuri:

• sensul teleologic sau utilitar, care ia în considerare efectele economice ale deciziilor contabile şi consecinţele lor pentru diverşi protagonişti economici;

• sensul deontologic sau idealist, conform căruia contabilitatea nu are decât să se supună unor mari principii şi să dea cea mai bună reprezentare posibilă a entităţii descrise;

• sensul mixt, soluţia de compromis între cele două sensuri precedente.

PARTEA I

BAZELE ORGANIZĂRII ŞI CONDUCERII

CONTABILITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI

1. DEFINIŢIA CONTABILITĂŢII

1.1. Elemente istorice de referinţă

Privită în perspectiva timpului, evoluţia contabilităţii a parcurs o linie ascendentă, trecând succesiv de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex, ca o reflectare conştientă a năzuinţelor oamenilor de a cunoaşte cantitatea de muncă vie şi materializată cheltuită pentru producerea bunurilor, precum şi rezultatele obţinute din activitatea lor.

Izvorâtă din nevoile practice ale vieţii economice şi sociale, ea s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat ca teorie şi practică odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, a societăţii în general. Despre contabilitate, ca de altfel, despre oricare altă ştiinţă cu aplicaţie în practică, s-a scris o literatură bogată, corespunzător vechimii şi utilităţii sale.

Istoriografia menţionează mai mulţi autori italieni care ar fi formulat în scris definiţii şi principii ale contabilităţii în partidă dublă (Como Giovanni, Benedetto Cotrugli), dar recunoaşte ca părinte al acestui sistem pe Luca Paciolo, care formulează în lucrarea sa “Tratatus de computis et scripturis – Summa de arithmetica, geometria, proportioni e proportionalita”, prima definiţie dată contabilităţii.

El analizează contabilitatea ca pe un ansamblu de principii şi tehnici privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparţine unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc. În concepţia sa , partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei de schimb dintre avere şi capital. Fiecare mişcare sau tranziţie intervenită în masa averii şi implicit a capitalului este prezentată ca un raport între primire şi dare, respectiv între debitor, cel care primeşte valoarea, şi creditor, cel care o avansează. Astfel, Luca Paciolo a formulat o judecată care se ridică la rangul de principiu fundamental al contabilităţii, iar după unii autori de teorie a contabilităţii ca disciplină ştiinţifică.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 61/2001 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice prevăzute la art.1 trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.

1.2. Contabilitatea ca tehnică şi teorie ştiinţifică

Evoluţia contabilităţii a fost însoţită în plan teoretic de controverse privitoare la utilitatea sa în cadrul mecanismelor de cunoaştere şi gestiunii a stării la un moment dat şi a circuitului resurselor economice ale societăţii. Există în acest sens două concepţii:

• prima, care tratează contabilitatea ca teorie ştiinţifică;

• a doua, ca tehnică de culegere, prelucrare, stocare, transmitere şi analiză a informaţiilor.

Dacă se analizează mai atent aceste două concepţii, se observă că ele nu sunt antitetice, ci ca oricare disciplină ştiinţifică, contabilitatea reprezintă simultan o teorie ştiinţifică şi o tehnică specifică de lucru.

În calitatea sa de teorie ştiinţifică, contabilitatea reprezintă un sistem de principii şi cunoştinţe care explică şi informează, iar ca tehnică înregistrează şi clasifică tranzacţiile şi evenimentele care marchează viaţa diverselor entităţi (în primul rând întreprinderile) în scopul furnizării de informaţii necesare luării deciziilor economice.

Demersul autorilor în favoarea contabilităţii ca teorie ştiinţifică se întemeiază pe faptul că ea reprezintă un sistem de principii care fundamentează modelul contabil de cunoaştere şi gestiune. Toate aceste principii reprezintă enunţuri foarte generale şi esenţial conceptuale. Astfel, ele se delimitează ca un sistem de referinţă la care ne adresăm pentru a găsi un răspuns în orice situaţie de gestiune a resurselor economice, separate patrimonial, şi în alegerea tehnicilor contabile. În legătură cu aceste principii, contabilitatea se caracterizează prin capacitatea de a dezvălui legături şi raporturi între componentele patrimoniului, iar pe această bază de a furniza informaţii despre felul cum trebuie gospodărit eficient şi dezvoltat capitalul.

În plan metodologic, teoria contabilă, elaborează tehnici de lucru pentru realizarea ei ca sistem de culegere, stocare, transmitere, şi analiză a informaţiilor privind situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute.

Autorii care contestă calitatea contabilităţii de teorie ştiinţifică, leagă principiile contabile de tehnicile specifice şi regulile specifice ale practicii contabile. Ca urmare, este necesar să calificăm aceste principii drept reguli contabile general recunoscute, sau convenţii general acceptate. Dar trebuie să avem în vedere că principiile şi metodele rămân aceleaşi, dar aplicarea lor diferă de la caz la caz.

Actul de observare şi reprezentare propriu tehnicilor contabile nu poate fi disociat de teoria ştiinţifică în sprijinul căreia este realizat. De asemenea, reflexia teoretică nu poate ignora observaţia pragmatică, şi invers.

În măsura în care se acceptă ideea că prin vocaţia sa, contabilitatea este o disciplină ştiinţifică, ea îşi defineşte obiectul conţinutului său de studiu, metoda de cercetare şi poziţia sa în cadrul ştiinţelor economice.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Contabilitate.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
68 pagini
Imagini extrase:
68 imagini
Nr cuvinte:
31 679 cuvinte
Nr caractere:
180 907 caractere
Marime:
108.13KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Curs
Domeniu:
Contabilitate
Predat:
la facultate
Materie:
Contabilitate
Profesorului:
Chisca V
Sus!