Constructiile au reprezentat intotdeauna posibilitatea de a reda in spatiu si timp gradul de cunoastere dobandit de oameni de-a lungul secolelor, in diferite perioade si civilizatii.
Frumusetea si trainicia monumentelor ramase marturie de mii de ani demonstreaza gradul de civilizatie si de intelegere a vietii de catre oameni. Acestea au avut exprimari caracteristice diferitelor zone, dar in acelasi timp au si o unitate reprezentata de necesitatea ridicarii pe verticala, fie pentru a impresiona poporul, cum sunt catedralele, templele, fie de a rezolva necesitati functionale cum sunt cladirile moderne multietajate.
Rezolvarile specifice ale diferitelor perioade si tari au fost si functie de nivelul de civilizatie al acestora, de gradul de urbanizare si de aglomerare al oraselor, de materialele folosite si de tehnologiile de executie.
Romania a trecut prin etape asemanatoare, in mare parte, multor tari din Europa. Primele constructii care s-au inaltat pe verticala si care au dominat multa vreme spatiul construit au fost bisericile si mai ales catedralele. Dupa o perioada lunga de constructii in general joase, dupa anul 1900 a inceput construirea de cladiri cu regim mediu si mare de inaltime, in special in Bucuresti, dar si in alte orase ale tarii, cum ar fi Iasi, Timisoara, Cluj si altele.
Sistematizarea oraselor a permis realizarea de artere importante placate cu cladiri de locuit multietajate din zidarie de caramida sau cu structura cu stalpi si grinzi de beton armat, care au dat o infatisare noua zonei centrale a acestora, in special in Bucuresti.
Arhitectura acestor cladiri realizate dupa 1920 si pana in 1940 este asemanatoare celei din vestul Europei, datorita legaturilor permanente ale scolilor de arhitectura.
S-a dovedit insa ca sunt diferite conditiile de seismicitate ale Romaniei fata de restul Europei si ca erau necesare conditii suplimentare de siguranta. Astfel, dupa cutremurul din 10 noiembrie 1940 si prabusirea celui mai inalt bloc din centrul Bucurestiului, blocul Carlton, specialistii au inceput sa ia in considerare posibilitatea elaborarii unei norme de calcul a constructiilor supuse unor actiuni orizontale, corespunzatoare celor date de cutremurul de pamant si care erau echivalente unor forte de inertie egale cu 5% din greutatea constructiei care oscileaza.
Norma tehnica a aparut in anul 1943, cu prevederea unui coeficient seismic minim de 5%, dar din cauza razboiului a trecut fara sa fie considerata oficiala si obligatorie.
Schimbarea regimului politic, necesitatea realizarii constructiilor de locuit cu caracter de masa si a cladirilor administrative, comerciale, precum si existenta unui grad de cunoastere avansat pe plan mondial, in Japonia, SUA, au condus la studii comandate de catre stat (1952) in vederea elaborarii unui normativ oficial de calcul al constructiilor supuse actiunilor seismice. Chiar in perioada elaborarii acestor studii, conceptia de conformare si proiectare a cladirilor a suportat modificari fata de perioada anterioara. Astfel au aparut forme de cladiri mai regulate si in plan si pe verticala, cu dispunere de elemente verticale si orizontale structurale mai avantajoasa pentru preluarea efectelor de translatie si torsiune.
Primul normativ oficial pentru calculul constructiilor la actiunea sarcinilor seismice, P13-63, a fost tributar conceptelor sovietice, iar in ceeace priveste factorul de amplificare dinamica a fost stabilit pe baza accelerogramei inregistrata in mai 1940 la El Centro in California pentru un cutremur de suprafata si care a condus la valori reduse de sarcini seismice in special pentru constructiile flexibile si un coeficient seismic de baza minim de 2%.
Sistemele structurale folosite in aceasta perioada, dupa anul 1950, au continuat pe cele din zidarie portanta, dar cu elemente suplimentare de conformare generala si de elemente, prevazute in normativul P2-63. Au aparut sisteme structurale in cadre din beton armat
monolit si prefabricat, in prima etapa cu cadre dezvoltate numai pe directie transversala si grinzi slabe pe directie longitudinala, iar mai tarziu, cadre spatiale dezvoltate pe doua directii ortogonale.
Ca noutate, a aparut sistemul structural cu pereti din beton armat, initial fiind introdusi intre stalpi in locul unora din zidarie, iar ulterior cu caracteristici proprii, rezultate din experimentari in diferite laboratoare de mare prestigiu din lume.
Al doilea normativ, P13-70, a costituit un pas inainte in ceeace priveste principiile de conformare si de proiectare, dar nu si in ceeace priveste marimea fortelor seismice de calcul, care a ramas la acelasi nivel ca inainte.
Sistemele structurale ale cladirilor civile multietajate, cu regim de inaltime S+P+8...17E au fost reprezentate de cel in cadre spatiale din beton armat, sisteme cu pereti structurali din beton armat monolit si prefabricat, panouri mari.
Cutremurul din 4 martie 1977, a reprezentat, in afara distrugerilor pe care le-a provocat, o lectie majora pentru constructorii romani, care au identificat in timp caracteristicile proprii ale miscarii seismice cu focarul in Vrancea, cu adancimea medie de pana la 170 km, directiile de propagare si de amplificare a miscarii datorita conditiilor geologice si reliefului tarii noastre, precum si necesitatea imperioasa de schimbare a macrozonarii seismice, a nivelului de forta seismica bazata pe un factor de amplificare dinamica corespunzator spectrului de acceleratii al unicei accelerograme inregistrata la INCERC Bucuresti.
Aceste modificari au fost introduse in normativul P100-78, respectiv P100-82.
La nivel de dimensionare s-a identificat in special lipsa de asigurare la forta taietoare si tendinta de rupere fragila a elementelor structurale datorate in special acestei solicitari.
Cutremurele din 30 august 1986 si 30 mai 1990 au permis realizarea mai multor inregistrari pe teritoriul Romaniei, iar prelucrarea acestora a condus la o diversificare a curbelor de amplificare dinamica, pe diferite zone ale teritoriului tarii, in functie de conditiile geo-seismice ale zonei, caracterizate prin perioada de colt (Tc).
Normativul P100-92, cu capitolele 11 si 12 reactualizate in decembrie 1996, a constituit prima norma tehnica pentru verificarea gradului de asigurare antiseismica a constructiilor din fondul construit. Se considera si comportarea postelastica a constructiilor, cu tendinta de dirijare a acesteia prin proiectare, prin realizarea de mecanisme de disipare de energie avantajoase.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
