Reportajul

Definiţii:

Considerat „regele presei”, reportajul este genul publicistic care mizează/ depinde cel mai mult de cititor. Este foarte apropiat de câmpul literaturii pentru că jurnalistul are libertatea să folosească mijloacele de expresie artistică, stilistica în sine a reportajului este foarte apropiată de stilistica naraţiunii literare, iar expresivitatea reportajului, ca orice text care implică reprezentare artistică, poate să depindă şi de inspiraţia, starea de spirit, talentul şi abilitatea stilistică a jurnalistului. Poate şi de aceea, mulţi scriitori au scris reportaje.

Una dintre cele mai sugestive definiţii ale reportajului a fost dată de Michel Voirol, care a observat că reportajul trebuie să creeze o relaţie empatică cu cititorul. Astfel, după Michel Voirol , reportajul este „text menit să-l facă pe cititor să vadă, să audă, să simtă ceea ce ziaristul a văzut, a auzit, a simţit”.

Chiar dacă pleacă de la un eveniment specific, individual, unic şi trece prin subiectivitatea jurnalistului, reportajul trebuie să trimită la un aspect general al societăţii, să fie ilustrativ pentru o anumită categorie de oameni, pentru o anumită zonă geografică etc.

Această complexitate a genului este surprinsă în toate referirile bibliografice ale reportajului. De pildă, pentru Luminiţa Roşca reportajul este „specie publicistică având drept scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului, apelând adesea la modalităţi literare de expresie” .

Totuşi, trebuie să atragem atenţia că reportajul este un gen publicistic, şi nu unul literar şi chiar ca tip de scriitură are multe şanse de a atinge tipul de sensibilitate a cititorului contemporan. Ca orice gen publicistic, reportajul trebuie să transmită o informaţie, să dezvăluie ceva, să schimbe percepţia socială asupra unui subiect. Datele reportajului sunt culese de la faţa locului, prin procedee jurnalistice (observaţie, documentare), respectând exigenţa rigorii, şi apoi sunt turnate în tipare literaturizante. Dar informaţia este transmisă într-un anumit fel, diferit de felul în care transmite informaţia o ştire, punând accentul pe latura umană a evenimentului, pe impresionabilitate, pe compasiune etc. Aşa cum observa Sorin Preda: „Orice reportaj trebuie să uimească şi să convingă, să evoce şi să propună o nouă cheie de lectură (pe cât posibil, dramatică) unei realităţi aparent banale. Oamenii adoră să citească despre oameni” .

Pentru că trebuie să producă emoţie, reportajul îmbracă informaţionalul în stări de spirit, încearcă (şi trebuie să reuşească) să creeze impresia de autenticitate, iar „martorii”, participanţii la acţiunea despre care se informează, sunt transformaţi într-un fel de „personaje”. Prezenţa sensibilităţii, subiectivităţii, originalităţii este evidentă, nu ascunsă, disimulată, acest tip de text permiţând chiar confesiunea. De asemenea, în structura unui reportaj trebuie să apară descrieri, portrete, naraţiuni. Un pericol pe care jurnalistul trebuie să-l evite în realizarea acestui tip de scriitură jurnalistă este excesul informaţional. Nu trebuie să uităm că reportajul este un gen format la graniţa literaturii cu stilul publicistic. Prin urmare, dozarea efectelor stilistice, precum şi a informaţiilor (cifre, biografii) trebuie atent cumpănite.

Dacă privim schema textului jurnalistic tipic, putem să observăm mutaţiile pe care le suportă conţinutul informaţional în trecerea sa de la ştire la reportaj:

Cine  Portret

Ce  Naraţiune

Unde  Descriere

Când  Evocare

De ce  Contextualizare

Tocmai pentru că în reportaj subiectivitatea nu este disimulată, ci chiar cultivată, şi pentru că, finalmente, reuşita unui reportaj este dată şi de originalitatea perspectivei, a interpretării, a viziunii asupra realităţii, subscriem opiniei Luminiţei Roşca: „Există atâtea modalităţi de a realiza un reportaj, câţi jurnalişti există” .