Doctrinele etice în epoca modernă

Într-un fel filosofii au tranşat în favoarea lor controversele legate de morală şi moralitate dintr-o perspectivă convenabilă lor. Din multitudinea de concepţii despre morală reţim, pentru o prezentare succintă:

contractualismul (Thomas Hobbes 1588-1679 John Locke 1632-1704),

raţionalismul (Immanuel Kant ),

emotivismul moral (Schaftesbury 1671 1713 şi Francis Hutcheson 1694-1746),

utilitarismul ( Jeremy Bentham 1748-1832 şi John Stuart Mill 1806-1873),

empirismul moral (David Hume 1711-1776 şi Adam Smith 1723-1790).

Thomas Hobbes este fondatorul filosofiei morale, autorul celebrei cărţi Leviathan (1651) unde transpune metoda aplicată mişcării corpurilor materiale în studiul activităţilor umane (mişcări vitale şi mişcări voluntare), ceea ce implica studiul fiinţei umane ca unul dintre aspectele universului fizic. În acest scop, Hobbes a căutat să identifice anumite fapte fundamentale despre natura umană – „datum” – atunci s-ar putea deduce din ele comportamentul uman în anumite împrejurări. În acest mod, Hobbes a descoperit atât acele cauze care conduc la coexistenţa paşnică, cât şi pe cele care sunt generatoare de conflict, oferind soluţii pentru guvernare de a stabili şi de a menţine pacea. Cercetând mişcările voluntare ale omului Thomas Hobbes descoperă că acestea sunt provocate de eforturi care sunt mici mişcări ale creierului; efortul poate merge către cauza lui sau se poate îndepărta de aceasta (mişcarea către ceva este simţită ca o plăcere, iar mişcarea de îndepărtare este simţită ca o durere). Mişcările sunt dorinţe şi aversiuni, simţite fie ca plăceri, fie ca dureri şi judecate ca bune sau rele, iar omul iubeşte şi identifică drept bune mişcarea spre lucrurile dorite şi detestă şi identifică drept rele cele pe care le evită. După acest raţionament, Hobbes ataşează valorile morale în mişcări ale materiei om.

Thomas Hobbes susţine următoarele idei care au influenţat evoluţia eticii:

Starea naturală – omul se poate afla în două stări: în starea naturală şi în starea normală; în starea naturală oamenii diferă prea puţin unii de alţii, iar natura şi fiinţa naturală nu sunt nici bune, nici rele. Starea naturală este o stare unde nu există nici proprietate, nici autoritate, fiecare stăpâneşte ceea ce dobândeşte atâta timp cât poate să-l păstreze, unde fiecare individ se ciocneşte de alţii care urmăresc acelaşi scop şi unde oamenii îşi exercită dreptul natural de a-şi păstra viaţa şi de a evita moartea;

Homo homini lupus – în starea naturală omul trăieşte într-un război al fiecăruia contra toţi;

Contractul social – pentru evitarea confictului, omul trebuie să instaureze puterea absolută care să garanteze pacea, adică indivizii şi să se adune şi împreună să se pună sub o autoritate suverană şi puternică, iar dreptul de conduce se fondează pe puterea de a proteja şi de a păstra pacea continuă;

Legea – omul renunţă la o parte din libertatea sa pentru a trăi în libertate sub domnia legii;

Puterea absolută – puterea suveranului este nelimitată.

John Locke este fondatorul concepţiei moderne despre drept, precursor al nominalismului moral care „agaţă” moralitatea de convenţii – legi sau cutume. În sensul concepţiei sale generale, după care, ideile noastre provin din două surse – senzaţiile şi reflecţiile – Jonh Locke dezvoltă o serie de idei, între care:

Dreptul natural există ca o cerinţă morală a omului aflat în starea naturală, însă drepturile naturale, precum libertatea şi proprietatea, sunt preexistente societăţii, care se instituie pentru a le apăra;

Fundamentul suveranităţii este individul cu voinţa sa, cu drepturile sale inalienabile asupra proprietăţii şi schimbului, morala şi educaţia îl învaţă pe om moderaţia şi mulţumirea în care descoperă adevărata plăcere;

Libertatea în societatea civilă constă în a nu te supune nici unei alte puteri legislative, cu excepţia celei stabilită prin consimţământul comunităţii, libertatea oamenilor care sunt spuşi unei unei forme de guvernământ este de a avea reguli de conduită comune, care au fost prescrise de puterea legislativă care le-a stabilit;

Puterea legislativă sau suveranul comunităţii este obligat să guverneze urmând legile stabilite şi cunoscute de popor şi nu prin decrete arbitrare;

Oamenii, fiind în mod natural liberi, egali şi independenţi, nici nu pot fi scoşi din această stare şi nici nu pot fi supuşi puterii politice a altcuiva.