Definirea si clasificarea publicurilor
In sens larg publicul reprezinta orice grup al caror membri au interese comune intr-o
anumita situaNie sau impartasesc valori comune.
In ceea ce priveste relaNiile publice definirea publicului se face in raport cu organizaNia
pentru care se desfasoara o astfel de activitate. Trebuie avut in vedere faptul ca in acest
context organizaNia este un termen generic folosit pentru denumirea beneficiarului sau
clientului care poate fi si o singura persoana: om politic, artist, lider de opinie etc. Luand in
consideraNie acest lucru, publicul este format din orice grup sau individ care este implicat in
vreun fel anume in viaNa unei organizaNii.
Publicurile sunt grupuri cu care organizaNia comunica sau doreste sa comunice, cum ar
fi: conducerea, furnizorii, clienNii, concurenNii, investitorii. De asemenea, o anumita persoana
poate face parte simultan din mai multe categorii de public.
O organizaNie nu are un public general, unic si omogen, ci mai multe publicuri, acestea
fiind clasificate utilizandu-se diferite criterii. Chiar si atunci cand se foloseste sintagma
"publicul general" este vorba de fapt de o anumita categorie de persoane.
Dupa gradul de implicare se poate vorbi despre public activ, public latent si public
pasiv. Primul este format din persoanele care pot afecta sau sunt afectate de acNiunile,
deciziile, politicile, practicile sau scopurile organizaNiei, acesta fiind numit si public implicat
sau publicul tuturor problemelor. Publicul pasiv este format din persoane care nu sunt
afectate de activitaNile organizaNiei si nu interacNioneaza in nici un fel cu aceasta. De cele mai
multe ori organizaNiile considera publicul pasiv drept public latent, ce are potenNialul de a
deveni mai devreme sau mai tarziu public activ.
Prin raportare la poziNia faNa de organizaNie publicul poate fi intern, activand in
interiorul organizaNiei sau public extern, plasat in afara acesteia. De asemenea, publicul poate
fi clasificat dupa atitudinea faNa de organizaNie in public susNinator, oponent si neutru, dupa
resursele pe care le pot pune la dispoziNia organizaNiei in public primar, secundar si marginal
si dupa prezenNa in organizaNie, in public tradiNional si public viitor.
In lucrarea "Public Relations Cases" J.A. Hendrix identifica sapte tipuri de publicuri pe
care le poate avea o organizaNie: mass-media (presa locala si naNionala, specializata si
generalista, radio si televiziunea), angajaNii (echipa de conducere, experNii, reprezentanNii
sindicali, alNi angajaNi), membri (pensionarii, consilierii, membri onorifici), comunitatea
(liderii de opinie din cadrul comunitaNii, organizaNiile comunitare, de la poliNie la biserica, de
la cele de tineret la cele de afaceri), investitorii (deNinatorii de acNiuni, oameni de afaceri ce au
interese legate de organizaNie), instituNii guvernamentale (instituNii si persoane cu atribuNii
ministeriale, administrative, legislative), consumatorii (organizaNiile si persoanele care
beneficiaza de activitatea organizaNiei).
Mass-media este considerata atat public, dar si principal mijloc, instrument utilizat de
practicienii relaNiilor publice pentru transmiterea mesajelor. Suporturile mediatice fac posibila
3
difuzarea mesajelor, a informaNiilor catre publicul organizaNiei, astfel incat relaNia
practicienilor cu jurnalistii este esentiala pentru eficienta activitatii de relatii publice.
Totodata jurnalistii au nevoie de informatia furnizata de departamentul de relatii publice sau
de biroul de presa - ca surse autorizate ce exprima punctul de vedere sau pozitia unei
organizatii. Relatia dintre jurnalisti si practicienii relatiilor publice este uneori conflictuala
deoarece jurnalistii apreciaza activitatea specialistilor in relatii publice drept o invadare a
propriului teritoriu. Cert este faptul ca relatiile publice nu pot fi practicate fara a interactiona
cu sistemul mass-media, ceea ce impune cunoasterea modul de organizare si a
caracteristicilor acestuia.
Comunicatul de presa este instrumentul cel mai frecvent utilizat de practicienii relatiilor
publice pentru transmiterea informatiei legata de activitatea organizatiei, in speranta ca acel
mesaj va ajunge la public. Cel care a transmis comunicatul nu mai are drepturi asupra
acestuia, nu poate lua decizii cu privire la aparitia lui sau la forma in care va fi publicat. De
aici rezulta necesitatea unei bune relatii cu jurnalistii si a profesionalismului in redactarea
tuturor mesajelor destinate presei scrise sau audiovizuale.
2. Evolutia istorica a practicii din domeniul relatiilor publice
Istoria relatiilor publice este de fapt istoria relatiilor publice americane, deoarece
acestea au aparut si s-au dezvoltat in Statele Unite, la inceputul secolului al XIX-lea.
Activitatea de relatii publice a fost adaptata contextului national in tarile europene, in special
de Anglia si Franta, dupa cel de-al doilea razboi mondial. In acest sens in anul 1951 I.A.R.
Pimbold scria: "Relatiile publice nu sunt un fenomen caracteristic numai Americii, dar nu au
luat nicaieri o asemenea amploare. Nicaieri nu se practica pe scara atat de larga, cu atata
exigenta si respect pentru acest domeniu, dar nicaieri nu sunt atat de hulite, suspectate si
defaimate."1
In ceea ce priveste originea si primele manifestari ale relatiilor publice exista mai
multe puncte de vedere, determinate de modul diferit in care teoreticienii si practicienii se
raporteaza la fundamentul relatiilor publice. Fiecare din aceste abordari este insa
reductionista, centrandu-se asupra unui singur aspect considerat esential.
Incercarea de a gasi relatiilor publice origini cat mai indepartate, mergand pana la
Epoca de Piatra sau sofistii Greciei antice si afirmarea faptului ca aceasta este o profesie
foarte veche, daca nu cea mai veche, reprezinta incercarea de a conferi acestui domeniu o
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
