Comunicare

COMUNICAREA

cap.1. Notiuni introductive

Comunicarea este un proces psihic complex, realizat intre doua sau mai multe persoane (sau cu sine insusi) unde are loc un schimb de informatie, de emotii, sentimente, atitudini, interese cu scop de relationale sau influenta.

Ce este comunicarea Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente este o trasatura fundamentala a omului, devenind o necesitate vitala. Psihologul Osgod sustine ca comunicarea este un proces de schimb de informatii (la oameni apare necesitatea de a comunica cand au informatii). Argailo determina comunicarea ca un proces bilateral, ca schimb de informatie si de iniei actiune reciproca dintre oameni. Mai tarziu, psihologul american Sibutani, pentru prima data sustine ca in procesul comunicarii are loc nu numai transmiterea informatiei dar si interactiunea reciproca dintre oameni. Comunicarea, inteleasa in sensul sau larg, ca act tranzactional, inevitabil in situatii de interactiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata personala cat si pentru cea sociala a individului. Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc sta la baza organizarii si dezvoltarii sociale, influentand raporturile pe orizontala si verticala intre oameni - intervenind chiar in aspiratiile lor intime, dar si in cunoasterea realitatii. Actul comunicarii se realizeaza prin intermediul imaginilor, notiunilor, ideilor, avand un continut informational faciliteaza manifestarea conduitelor umane afective, producand consonanta sau disonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau ne concordanta a trairilor noastre.

Cu ajutorul comunicarii se pot transmite trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune, fapt care ne arata existenta unui continut motivational actiune generic umana, comunicarea initiaza, declanseaza sau chiar stopeaza activitati, evidentiaza rezistenta la efort - componenta a continutului volitional al psihicului uman. Global, se accepta ca toata existenta noastra psihica este implicata in comunicarea specific umana. Actul comunicarii se realizeaza prin intermediul imaginilor, notiunilor, ideilor, avand un continut informational faciliteaza manifestarea conduitelor umane afective, producand consonanta sau disonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau neconcordanta a trairilor noastre.

Pe drept cuvant, acelasi teoretician francez Bernard Voyenne. afirma ca ,,schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism".

Daca Pascal il definea pe om drept ,,trestie cugetatoare", iar Bergson ca homo faber, fiinta care fabrica unelte si inventeaza tehnici, si mai fundamental decat un constructor de masini, omul este, pentru antropologul Claude Levi-Strauss, inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste.

Cum bine stim de la Aristotel, natura nu creeaza nimic fara un anume scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca sa intre in legatura cu semenii sai, ca sa comunice. Teoria comunicarii este insa o stiinta relativ noua. Dateaza de aproximativ jumatate de secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcana, intrucat aduce cu sine intreaga incarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei.

Aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia unor tot mai diverse domenii ale stiintelor sociale (si nu numai) conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de controverse. In dorinta de a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E. X. Dance si Carl E. Larson au incercat, in urma cu aproape 20 de ani, sa adune intr-o carte definitiile comunicarii propuse de diferiti autori, limitandu-se la cele mai reprezentative 126 de formulari.

S-a observat cu acest prilej faptul ca, in aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei (cibernetica, telecomunicatii etc), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o data in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoasterii.

De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, ,,comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti".

Insa un sociolog sau un psiholog - care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta - ar fi inclinati sa accepte, mai degraba, definitia data de Carl I. Hovland, Irving I., Janis si Harold H. Kelley: ,,Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)".Paradoxal, in semiotica (=stiinta a semnelor) comunicarea nu poate fi definita. Mai exact, exista doua repere extreme:

a). in sensul larg, comunicarea este orice transfer de informatie. Prin aceasta se depasesc mult limitele semioticii (de pilda, comunicarea intre generatii).

b). George Mounin in Istoria lingvisticii spune ca intr-o sala de teatru, de exemplu, nu se petrece un act de comunicare. Aceasta intrucat un proces de comunicare are loc atunci cand cele doua instante - emitatorul si destinatarul - isi schimba rolurile si fluxul de semnificatii inversat se realizeaza prin acelasi tip de semne. Intr-o sala de teatru, chiar daca si spectatorii comunica cu cei de scena, o fac prin aplauze, rasete, plans, etc.,dar nu prin acelasi tip se semne ca si actorii.

Aici e o contaminare, o comuniune. Mounin e filolog si nu accepta decat comunicarea grefata pe limbajul verbalizat.