Șomaj

Şomajul

Conceptele de şomer şi şomaj sunt relativ recente în istoria literaturii economice. Cuvântul „şomer” provine din latinescul „cauma”, care înseamnă calm, stare de calm a afacerilor, încetinire a activităţii. În secolele XVIII şi XIX se „şoma” duminica şi în zilele de sărbătoare religioasă. De altfel, britanicii foloseau conceptul de „out of work” şi nu termenul „unemployment”. (ex: recensământul din 1891 nici nu recunoştea categoria specifică a şomerilor: persoanele ce nu aveau un loc de muncă şi care nu desfăşurau o activitate plătită erau introduse în aceeaşi categorie cu saltimbancii, vagabonzii şi persoanele internate în aziluri).

Abia la începutul secolului al XX-lea, odată cu apariţia societăţilor de asistenţă a muncii, apar treptat în literatura economică cuvintele „şomer” şi „şomaj”. În prezent, şomajul e analizat într-o mare diversitate de forme: şomaj voluntar, şomaj involuntar, şomaj tehnologic, şomaj sezonier, şomaj fricţional, şomaj natural etc.

Teorii ale şomajului

În literatura economică clasică, şomajul avea natură voluntară. Pentru economiştii clasici, şomerii erau acele persoane ce refuzau să se angajeze în condiţiile pieţei muncii, adică la nivelul salarial stabilit prin acţiunea legilor cererii şi ofertei. Din această perspectivă, nici pentru teoria economică şi nici pentru politicile economice, şomajul nu reprezenta un fenomen de prim rang.

Schimbarea se produce în anii ’30 ai secolului trecut, odată cu Marea Depresiune economică. În aceste condiţii de stagnare şi scădere economică generalizată, şomajul încetează să mai fie analizat în forma sa voluntară, ca în economia clasică, iar economiştii interbelici, în frunte cu britanicul Keynes, abordează şomajul în forma sa involuntară. În noile condiţii, şomerii nu mai erau consideraţi doar persoane care refuzau să se anagjeze, ci persoane care, deşi doresc să lucreze şi sunt în căutarea unui loc de muncă, nu găsesc oportunităţi de anagajare.

Treptat, şomajul involuntar a fost asociat lui Keynes şi a început să fie cunoscut ca „şomaj keynesist”. Pentru Keynes, cauza esenţială a şomajului era aceeaşi insuficientă cerere din economie: în condiţiile uniei cereri insuficiente pe piaţa bunurilor şi serviciilor, întreprinzătorii vor căuta să-şi ajusteze(restrângă) producţia, ceea ce va determina o scădere a cererii de muncă. În aceste condiţii, în economie vor fi mai puţine locuri de muncă, ceea ce va atrage manifestarea unui decalaj între oferta de muncă (mai mare) şi cererea de muncă (mai mică). Excesul de ofertă de muncă peste dimensiunile cererii reprezintă şomajul (involuntar).

De asemenea, tot în abordarea keynesistă asupra şomajului şi în strânsă legătură cu piaţa muncii, menţinerea decalajului dintre ofertă şi cerere se datorează, arată majotitatea economiştilor, rigidităţii salariilor: atunci când salariile sunt rigide la scădere în baza unor factori instituţionali, pe piaţa muncii decalajului dintre ofertă şi cerere nu se va putea diminua sau resorbi; acesta ar fi cazul oricărui exces sau al oricărei penurii ce se manifestă pe o piaţă.

Keynes afirmă că salariile nominale sunt rigide la scădere, ceea ce duce la imposibilitatea egalizării cererii cu oferta pe piaţa muncii. În anii ’30, economistul J. Hicks arăta că, în condiţii de subocupare a forţei de muncă, intensificarea concurenţei dintre cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă ar trebui să conducă la scăderea salariilor. Aceasta este o analiză simplă, clasică, bazată pe ipoteza că şi pe piaţa muncii ajustările se pot produce la fel ca pe oricare altă piaţă: prin scăderea salariilor de la wef către we , decalajul dintre ofertă şi cerere(şomajul) se va diminua sau chiar resorbi.