Geopolitică

1. EXEMPLE DE PUTERI – MARI PUTERI – SUPERPUTERI

Imperiul Part sau Parţia

Stat creat în Orientul Mijlociu, la mijlocul secolului 3 î.Hr., de triburile parţilor, originare din regiunea de la sud de Marea Aral, care a cunoscut o mare înflorire în secolele 2–1 î.Hr., când şi-a întins stăpânirea de la Eufrat la Ind şi de la Golful Persic până la fluviul Amu-Daria.

A avut drept capitală, de la mijlocul sec. 2 î.Hr., Ctesifon (Ktesiphon), oraş în Mesopotamia, pe malul stâng al Tigrului. S-au remarcat regi precum Mithridate I (171–139 î.Hr.), care a cucerit Iranul şi Babilonia, şi Orode II (57–37 î.Hr.), în timpul căruia imperiul atinge apogeul.

A purtat îndelungate războaie cu Imperiul Roman, fiind, timp de aproape câteva secole, principalul adversar al acestuia în Orient. După câteva înfrângeri ale romanilor (cea mai importantă fiind cea repurtată de generalul Surena asupra armatei conduse de triumvirul Marcus Licinius Crassus, la Carrhae, în anul 53 î.Hr.), este încheiat (în anul 20 î.Hr.) un tratat, care confirmă Eufratul ca graniţă între cele două imperii şi, ca preţ pentru recunoaşterea egalităţii în plan diplomatic cu Imperiul Roman, Imperiul Part renunţă la revendicările asupra Armeniei.

Imperiul Roman

Cel mai mare imperiu al Antichităţii, exemplu tipic de hegemon.

De la mica cetate Roma, fondată pe malurile Tibrului, la cel mai vast şi compact imperiu al Antichităţii, formaţiunea statală a trecut prin mai multe faze:

- republică sclavagistă,

- regalitate (cu un rex/rege, ales de adunarea poporului),

- republică,

- principat,

- dominat.

A atins apogeul expansiunii teritoriale şi al puterii militare în vremea dinastiei Antoninilor (96–192 d.Hr.), reprezentată prin împăraţi precum Traian (98–117 d.Hr.), Hadrian (117–138 d. Hr.) şi Marc Aureliu (161–180).

A intrat în declin, ca urmare a unor factori variaţi (anarhia internă, accentuarea tendinţelor centrifuge ale provinciilor, atacurile triburilor „barbare” de la granită etc.), divizându-se, la moartea împăratului Teodosiu (395), între cei doi fii ai săi (Arcadius şi Honorius), în formaţiunile politice cunoscute sub numele de Imperiul Roman de Apus, cu reşedinţa la Ravenna (care curând se va destrăma) şi Imperiul Roman de Răsărit, cu reşedinţa la Constantinopol, care, sub forma Imperiului Bizantin, va dăinui până în sec. XV (cucerirea, în 1453, de către otomani).

CAESAR (Caius Iulius Caesar, n.12 iul. 100 î.Hr., Roma – m. 15 mart. 44 î.Hr., Roma)

Provenind dintr-o familie aristocratică şi având la bază studii filozofice, Caesar a parcurs o impresionantă carieră de la funcţia de cvestor în Spania (68 î.Hr.) la cea de triumvir (alături de Marcus Licinius Crassus şi Cnaeus Pompeius „Magnus” (60 î.Hr.) şi, în final, de imperator (45 î.Hr.).

Caesar a întărit puterea Imperiului Roman, repurtând victorii strălucite atât împotriva inamicilor din interior (unii foşti aliaţi, precum Pompeius), cât şi asupra unor populaţii de la marginea de atunci a imperiului.

A murit asasinat în Senatul roman (15 martie 44 î.Hr.), împotriva căruia se ridicase, de propriul său fiu adoptiv, Brutus, ca urmare a unei conjuraţii republicane.

Geniul militar al lui Caesar va cunoaşte aprecieri elogioase în decursul timpului, între care pe cele ale lui Napoleon Bonaparte (care nu s-a despărţiti în nici o campanie de lucrările marelui înaintaş: Comentarii de bello Gallico şi Comentarii de bello civilii): „Principiile lui Caesar coincid cu cele ale lui Alexandru şi Hannibal; să ai reunite toate forţele, să nu fii vulnerabil în vreun punct, să ocupi repede obiectivele importante, să ţii seama de factorii morali”.

Imperiul Roman în timpul împăratului Traian

Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus, n. 18 sept. 53, Italica, provincia romană Baetica (actuala Andaluzie, Spania) – m. 13 aug. 117 d.Hr., Selinus, Sicilia; împărat între 98 şi 117)

- după o scurtă asociere (anii 97–98 d.Hr.) la exercitarea puterii cu împăratul Nerva, al cărui fiu adoptiv era, devine în ian. 98 împărat, promovând o politică echilibrată în interior şi de expansiune în exterior, la toate frontierele.

- în vremea sa Imperiul Roman atinge dimensiunile sale maxime (cca. 3,3 mil km² şi 50–55 milioane de locuitori, circa un sfert din populaţia de atunci a lumii), practic cel mai mare din întreaga Antichitate.

- Traian a folosit din plin toate mijloacele şi metodele expansiunii romane: dezvoltarea infrastructurii (faimoasele via, poduri – între care cel construit de Apollodor din Damasc, peste Dunăre, la Drobeta), construcţia de băi (terme pentru igiena armatei) şi de amfiteatre (pentru distracţie), constituirea de legiuni (a XXX-a Ulpia Victrix, a II-a Traiana Fortis ş.a.) prin înregimentarea tinerilor din regiunile nou cucerite etc.

Istoricul Horia C. Matei consemnează:

„cel mai vast şi compact imperiu al Antichităţii, una dintre cele mai unitare şi durabile macroformaţiuni statale din istoria omenirii. Este singura dată în istorie când un stat a înglobat între hotarele sale toate regiunile limitrofe Mării Mediterane, transformând-o într-o Mare Internum (Marea Interioară). Între graniţele Imperiului Roman, care însumau peste 10 000 km, trăiau, pe o suprafaţă de 3,3 mil. km², între 50–70 mil. de locuitori, circa 1/5 din populaţia de atunci a globului”.

Z. Brzezinski explică cum a reuşit Imperiul Roman să atingă şi să-şi menţină multă vreme întinderea teritorială:

„Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului.

Grecia / Imperiul Grec

Originare din nordul Peninsulei Balcanice, triburile indo-europene ale grecilor (ahei, ionieni, eolieni) reuşesc să creeze civilizaţia miceniană (în sec. 15 î.Hr.) – distrusă de dorieni, trei secole mai târziu –, apoi colonizează, în jurul anului 1000 î.Hr., insulele din Marea Ionică şi coastele Asiei Mici, oraşele-stat (polis) fondate aici (Milet, Efes, Halicarnas ş.a.) cunoscând în următoarele patru secole o dezvoltare mai rapidă decât cele din Grecia metropolitană.

În secolele 8–7 î.Hr., are loc epoca marii colonizări greceşti, când sunt întemeiate oraşe pe coastele Mediteranei (în Sicilia, sudul Italiei, sudul Spaniei, nordul Africii) şi ale Mării Negre (inclusiv pe litoralul de azi al României – Tomis/Constanţa, Callatis/Mangalia, Histria ş.a.). Secolul V î.Hr., dominat de Atena, rămâne epoca de aur a democraţiei şi civilizaţiei clasice greceşti.

În prima jumătate a acestui secol (500 – 449 î.Hr.) au loc războaiele medice, Imperiul Persan eşuând în faţa rezistenţei statelor greceşti.

În urma bătăliei de la Cheroneea (338 î.Hr.), Macedonia îşi impune dominaţia asupra Greciei, graţie regelui Filip II, care îi invinge pe atenieni şi tebani, un element esenţial fiind superioritatea armată (faimoasele falange macedonene).