Tipuri de memorii

STRUCTURA HARDWARE A CALCULATORULUI 

Memoria   

Unitatea centrala

Dispozitive de intrare/iesire

1. Memoria reprezintă componenta funcţională destinată păstrării informaţiei.

Informaţia memorată este formată din programele şi datele necesare utilizatorului sistemului de calcul. Memoria se interpune între celelalte componente funcţionale ale sistemului de calcul: informaţiile preluate în calculator prin intermediul unităţilor de intrare sunt stocate mai întâi în memorie, de unde sunt preluate de celelalte unităţi funcţionale ale sistemului de calcul (procesorul, unităţile de ieşire).

Informaţia memorată se compune din:

secvenţe de instructiuni (programe);

datele preluate din mediul exterior sistemului de calcul;

rezultate intermediare obţinute în timpul prelucrării datelor;

informaţii rezultate în urma execuţiei programelor care, de regulă, vor fi transmise mediului exterior prin dispozitivele de ieşire.

Din punct de vedere al memoriei nu este deosebit de importantă natura informaţiei memorate, ci modul de stocare, şi mai ales regăsirea acesteia. Fizic, memoria este constituită din elemente care pot avea două stări stabile: 0 sau 1. Rezultă că putem defini memoria ca pe o succesiune de dispozitive logice elementare, capabile să reţină fiecare o valoare binara, adică un BIT (1b) de informaţie.

Funcţional, memoria poate fi privită ca o înşiruire de biţi care se caracterizează prin valoare şi prin poziţia (adresa) lor în această secvenţă. Prin construcţia sistemului de calcul, accesul la informaţia din memorie se poate realiza, la nivelul unui grup de biţi numit locaţie de memorie. Locaţia de memorie este deci unitatea adresabilă a memoriei.

Fiecare locaţie de memorie se caracterizează în mod unic prin:

adresa ei în memorie;

cantitatea de informaţie pe care o poate memora, măsurată în număr de biţi; de regula este vorba de un număr de 8 biţi, adică de un octet sau de 1 Byte (1B).

Caracteristici ale memoriei

Cuvântul de memorie reprezintă numărul de octeţi de informaţie care pot fi citiţi sau scrişi într-o singură operaţie de transfer cu memoria. Transferul cu memoria este operaţia prin care, de la o adresă de memorie sunt tranferaţi un număr de biţi corespunzător citirii sau scrierii în memorie. Unitatea de transfer cu memoria este cuvântul de memorie.

Lungimea cuvântului de memorie este o caracteristică constructivă a unui sistem de calcul. Ea reprezintă unul dintre criteriile de grupare a calculatoarelor: 8b, 16b, 32b, 64b etc.

Capacitatea memoriei reprezintă numărul maxim de biţi de informaţie care pot fi memoraţi la un moment dat. Altfel spus, capacitatea de memorie este dată de numărul total de locaţii de memorie. Ca unitate de măsură se folosesc multiplii Byte-ului, în funcţie de ordinul de mărime al memoriei.

Timpul de acces la memorie. Orice acces la memorie este precedat de furnizarea de către procesor a adresei de memorie, unde se va face operaţia de scriere sau citire. Timpul de acces la memorie reprezintă intervalul scurs între momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Când memoria este prea lentă în comparaţie cu viteza de lucru a procesorului, pe durata accesului la o locaţie de memorie apar, pentru procesor, timpi suplimentari de aşteptare. Noile tehnologii de realizare a memoriei urmăresc o scădere a timpului de acces, astfel încât memoria să lucreze sincron cu procesorul, fără a introduce stări de aşteptare.