Ecofiziologie vegetală - capitolul 3

REGIMUL HIDRIC AL PLANTELOR

Prezenţa apei, într-o cantitate suficientă, reprezintă un factor esenţial pentru supravieţuirea, creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Regimul hidric (de apă) al plantelor reprezintă ansamblul proceselor de absorbţie a apei din mediu de către plantă, transportul ei în plantă şi eliminarea acesteia în mediul extern. Între aceste procese există o strânsă legătură. În condiţiile unui regim de apă normal, aceste procese sunt în echilibru, iar celulele se află în stare de turgescenţă normală.

Pentru asigurarea acestei stări plantele superioare posedă, în majoritatea lor, un sistem radicular dezvoltat, ce absoarbe cantitatea de apă necesară din sol, un sistem de vase conducătoare capabile să transporte apa absorbită şi un ţesut protector adecvat, care evită eliminarea excesivă a apei din corpul acestora.

În corpul plantelor, ca de altfel, pe toată planeta noastră, cea mai mare cantitate de apă se află în stare lichidă, găsindu-se abundent în celule, în vase conducătoare şi, uneori, în lacune aerifere. În aceste lacune şi în meaturi se găsesc - de obicei – şi vapori de apă, existenţi însă, într-o cantitate mult mai mică şi, in acelaşi timp, în echilibru cu apa liberă din plantă.

Absorbţia apei de către plante

Procesul de absorbţoe a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu şi se realizează diferenţiat, pe specii de plante.

Plantele nevasculare – criptogame unicelulare, talofite terestre, briofite, absorb apa prin întreaga suprafaţă a corpului.

Plantele vasculare – prezintă rădăcini, ca organe de fixare şi de absorbţie a apei cu sărurile minerale, de la care pleacă o reţea de ţesuturi conducătoare.Aceste plante pot absorbi apă şi prin părţile nesuberificate ale organelor lor supraterane.

Plantele submerse – talofite şi cormofite – absorb apa prin toată suprafaţa corpului. Ele sunt lipsite de cuticulă şi suber şi prezintă frunze fin divizate sau foarte subţiri; unele specii submerse au rădăcini reduse şi lipsite de perişori absorbanţi sau sunt lipsite chiar de rădăcini.

La plantele de apă cu frunze natante, absorbţia se face şi prin faţa inferioară a frunzelor, lipsită de cuticulă.

Lichenii absorb apa prin rizine iar muşchii prin rizoizi.

Absorbţia apei prin rădăcini

Filogenetic vorbind, rolul primar al rădăcinii a fost acela de fixare, realizând ancorarea solidă a plantei în sol. Ulterior, rădăcina a căpătat şi funcţia de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale.

Fig. 15 – Secţiune longitudinală prin rădăcină la dicotiledonate: A- vedere de ansamblu; B- detaliu celular (original Rugină, 2003)

În procesul de absorbţie a apei şi a substanţelor minerale sunt active numai rădăcinile tinere. La nivelul sistemului radicular rolul diferitelor zone ale rădăcinii în absorbţia apei a fost stablit cu precizie cu ajutorul micropotometrelor. Conform părerii lui W. PFEFFER, din cele patru zone distincte ale rădăcinii, zona perişorilor absorbanţi este cea mai activă în acest proces; zona netedă este puţin activă, iar piloriza şi zona aspră au, practic, o absorbţie nulă (fig. 15). La nivelul vârfului rădăcinii probabil că absorbţia nu are loc, dat fiind faptul că în această zonă lipsesc ţesuturile conducătoare, capabile să vehiculeze apa, iar aici există doar o uşoară deplasare a ei prin imbibiţia membranelor.

CAPITOLUL 3 - CURS ECOFIZIOLOGIE VEGETEALA ANUL 2 ECOLOGIE SEM 1